Cuprins:

• Simptomele intoxicației cu monoxid de carbon
• Cauze și factori de risc pentru intoxicația cu monoxid de carbon
• Diagnostic și tratament

Simptomele intoxicației cu monoxid de carbon

Monoxidul de carbon, atunci când este inhalat, se leagă de hemoglobina din sânge de aproximativ 250 de ori mai puternic, formând carboxihemoglobină, care nu poate transporta oxigenul eficient către țesuturi și organe. Acest proces duce la afectarea creierului și a inimii. De asemenea, CO poate declanșa reacții inflamatorii și produce radicali liberi, contribuind la leziuni tisulare.

Gradul de afectare provocat de intoxicația cu monoxid de carbon depinde de cantitatea inhalată și de durata de timp a expunerii, astfel pot apărea de la simptome ușoare, nespecifice care pot fi confundate cu gripa fără febră până la forme severe și deces:

• dureri de cap;
• amețeli;
• greață;
• slăbiciune musculară;
• vedere încețoșată.
• confuzie;
• somnolență;
• leziuni cerebrale;
• boli cardiovasculare care pun viața în pericol;
• pierderea stării de conștiență.

Simptomele legate de afectarea sistemului nervos și a creierului pot apărea și post recuperare după intoxicația cu monoxid de carbon. Riscul ca acestea să apară este mai ridicat la persoanele care și-au pierdut cunoștiența în urma inhalării gazului și la persoanele în vârstă. Simptomele pot include:

• pierderea memoriei;
• modificări ale personalității;
• probleme de mișcare.

Este foarte important să se recunoască aceste semne și să se acționeze rapid.

Intoxicația cu monoxid de carbon poate fi deosebit de periculoasă pentru persoanele care dorm sau cele aflate sub influența alcoolului sau a drogurilor. CO poate provoca leziuni cerebrale sau moartea înainte ca cineva să-și dea seama că există o problemă.

Cauze și factori de risc pentru intoxicația cu monoxid de carbon

Principala cauză a intoxicației cu monoxid de carbon este expunerea la sursele care produc acest gaz, cum ar fi:

• instalațiile de încălzire defecte;
• aparatele de gătit;
• vehiculele rămase în funcțiune în spații închise;
• focurile aprinse lăsate nesupravegheate.

Alte cauze sunt reprezentate de respirarea fumului în timpul unui incendiu sau fumatul de narghilea, care a fost asociat cu un număr tot mai mare de tineri care se intoxică cu monoxid de carbon.

De cele mai multe ori, cantitatea de monoxid de carbon provenită din aceste surse nu reprezintă un motiv de îngrijorare în zonele foarte bine ventilate. Dar dacă sunt folosite într-un spațiu parțial închis sau închis, nivelul de monoxid de carbon poate reprezenta un pericol. Astfel,

Inhalarea de monoxid de carbon poate fi deosebit de periculoasă pentru:

• Făt – celulele sanguine fetale absorb CO mai ușor decât celulele sanguine adulte;
• Bebeluși și copii – copiii mici au o frecvență respiratorie mai mare decât a adulților (respiră mai des);
• Adulții mai în vârstă – persoanele în vârstă pot avea risc mai mare de a suferi leziuni cerebrale.

Diagnostic și tratament

Pentru confirmarea diagnosticului, medicul va recomanda testarea de urgență a unei probe de sânge pentru monoxid de carbon. Acest test ar trebui făcut cât mai curând posibil după ce persoana a fost scoasă din mediul suspectat de expunere. Dar testul nu ar trebui să întârzie tratamentul, iar acesta va trebui să înceapă imediat pentru orice pacient adus la o cameră de urgență cu suspiciune de intoxicație cu monoxid de carbon.

Tratamentul implică administrarea de oxigen la concentrații ridicate pentru a accelera eliminarea monoxidului de carbon din organism și restabilirea nivelelor normale de oxigen. Așadar, în astfel de situații se recomandă:

• Oxigenoterapie – este un tratament standard, efectuat în camera de urgență și presupune respirarea de oxigen pur printr-o mască plasată pe nas și pe gură. Acest tratament ajută oxigenul să ajungă la organe și țesuturi. Persoanele care nu pot respira singure pot fi conectate la un aparat care respiră în locul lor, numit ventilator;
• Terapie cu oxigen hiperbar – constă în respirarea de oxigen pur, sub presiune, într-o cameră, etanșă, controlată pentru o perioadă de timp determinată și poate fi utilizată în cazul intoxicațiilor severe cu monoxid de carbon. Presiunea aerului din cameră este de 2 până la 3 ori mai mare decât de obicei, iar acest lucru ajută la înlocuirea monoxidului de carbon din sânge cu oxigen. Beneficiile terapiei cu oxigen au impact în protejarea țesutului cardiac și cerebral de leziunile cauzate de monoxidul de carbon și la femeile însărcinate, pentru a proteja copiii nenăscuți de posibilele afectări cauzate de intoxicarea cu CO.

În concluzie, intoxicația cu monoxid de carbon reprezintă o amenințare serioasă, iar conștientizarea riscurilor asociate, recunoașterea simptomelor și acțiunea imediată sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor grave. Îmbunătățirea educației publice și implementarea măsurilor preventive pot contribui semnificativ la reducerea numărului de cazuri de intoxicație cu monoxid de carbon și la protejarea sănătății comunității.

Referințe:

1. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/carbon-monoxide/symptoms-causes/syc-20370642
2. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/23087025/
3. https://www.cdc.gov/nceh/features/copoisoning/index.html
4. https://www.nejm.org/doi/full/10.1056/nejmoa013121
5. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/carbon-monoxide/diagnosis-treatment/drc-20370646

Cuprins:

• Care sunt cauzele apariției alergiei la ou?
• Care sunt proteinele din ou ce pot provoca o reacție alergică?
• Semnele și simptomele specifice alergiei la ou
• Care sunt instrumentele de diagnostic ale alergiei?
• Care sunt factorii de risc asociați?
• Care sunt posibilele complicații ale alergiei la ou?
• Există tratament?
• Alergia la ou și dieta
• Cum putem preveni o reacție alergică?
• Vaccinul antigripal în contextul unei alergii la ou

Care sunt cauzele apariției alergiei la ou?

Alergiile alimentare apar ca urmare a unei reacții exagerate a sistemului imunitar la anumite categorii de alimente. În cazul alergiei la ou, sistemul imunitar identifică în mod eronat anumite proteine din ou ca fiind dăunătoare, eliberând astfel în circulație histamină și alte substanțe a căror prezență în organism provoacă semne și simptome specifice unei alergii. Atât gălbenușurile, cât și albușurile conțin proteine care pot induce apariția alergiilor, alergia la albușul de ou fiind întâlnită mai frecvent.

Care sunt proteinele din ou ce pot provoca o reacție alergică?

Principalele proteine din ou ce pot fi implicate în procesul de declanșare a unei reacții alergice sunt:

• Ovomucoid, ce intră în componența albușului de ou.
• Ovotransferină/Conalbumina, o proteină care nu se descompune în urma expunerii la temperaturi ridicate. De obicei, nu puteți mânca ouă crude sau gătite insuficient dacă sunteți alergic la ovotransferrină.
• Ovalbumina. Ovalbumina se descompune la temperaturi ridicate, așa că este posibil să puteți mânca ouă fierte fără a dezvolta o reacție alergică.
• Lizozima. Aproximativ 30% dintre persoanele care au o alergie la ouă sunt sensibile la lizozimă.

Semnele și simptomele specifice alergiei la ou

În cazul unei alergii la ou, pacientul poate avea următoarele semne și simptome:

• Piele: urticarie (piele roșie, cu pete care pot provoca mâncărimi) ce poate include umflături ușoare până la severe;
• Ochi: mâncărimi, lăcrimare sau roșeață;
• Nas: congestie, secreții apoase abundente, strănut sau mâncărime;
• Gât: senzație de apăsare, dificultăți de înghițire sau de inhalare;
• Plămâni: dificultăți de respirație, tuse sau respirație șuierătoare;
• Tract digestiv: vărsături repetate, greață, dureri abdominale și crampe sau diaree;
• Neurologice: modificări ale comportamentului sau ale dispoziției, amețeli;
• Sistem circulator: scăderea tensiunii arteriale, până la apariția colapsului.

Deși unele persoane pot experimenta uneori simptome ușoare, acestea nu trebuie trecute cu vederea, recomandată fiind vizita la medicul specialist alergolog.

Care sunt instrumentele de diagnostic ale alergiei?

Medicul alergolog poate diagnostica alergia la ou printr-un test cutanat și/sau un test din sânge.

Analizele de laborator indicate pentru a testa prezența anticorpilor IgE specifici sunt:

• Galbenus, IgE specific;
• Albuș IgE specific;
• Determinările dedicate dozărilor de anticorpi IgE specifici pentru proteinele din ou:
  • Ovomucoid IgE specific;
• • Ovalbumina IgE specific;
• • Conalbumina IgE specific;
  • Lizozim IgE specific.  

Astfel, în prezența unui IgE mărit, a pozitivării unuia sau mai multor teste din cele enunțate anterior, alături de rezultatele testelor prick, medicul specialist poate diagnostica acest tip de alergie.

Acesta poate, de asemenea, recomanda și efectuarea unui test de provocare alimentară, sub atenta supraveghere a personalului medical.

O dietă de eliminare a alimentelor suspecte poate fi o opțiune pentru a determina dacă există o alergie. Dacă simptomele dispar atunci când ouăle sunt eliminate din alimentație și reapar atunci când se consumă din nou, este probabilă o reacție alergică.

Care sunt factorii de risc asociați?

Anumiți factori pot crește riscul de a dezvolta alergie la ouă:

• Dermatită atopică. Copiii cu acest tip de reacție cutanată sunt mult mai predispuși să dezvolte o alergie alimentară față de copiii care nu au probleme cutanate.
• Antecedente familiale. Aveți un risc crescut de a face o alergie alimentară dacă unul sau ambii părinți au astm, alergie alimentară sau un alt tip de alergie – cum ar fi febra fânului, urticarie sau eczeme.
• Vârsta. Alergia la ouă este cea mai frecventă la copii. Odată cu vârsta, sistemul digestiv se maturizează și este mai puțin probabil să apară reacții alimentare alergice.

Care sunt posibilele complicații ale alergiei la ou?

Cea mai importantă complicație a alergiei la ouă este anafilaxia, aceasta fiind o urgență medicală care pune viața în pericol și care necesită o injecție imediată cu epinefrină (adrenalină) și o vizită la camera de gardă. Semnele și simptomele anafilaxiei includ:

• Constricția căilor respiratorii, inclusiv gât umflat sau un nod în gât care face dificilă respirația;
• Dureri abdominale și crampe;
• Puls rapid;
• Șoc, cu o scădere severă a tensiunii arteriale resimțită ca amețeală sau pierderea conștienței.

Aceeași reacție a sistemului imun care provoacă alergia la ouă poate provoca și alte afecțiuni:

• Alergii la alte alimente, cum ar fi laptele, soia sau alunele;
• Alergii la părul de animale de companie, acarieni sau polen;
• Reacții alergice ale pielii, cum ar fi dermatita atopică;
• Astm, care, la rândul său, crește riscul de a avea o reacție alergică severă la ouă sau la alte alimente.

Există tratament?

Cel mai bun tratament actual este regimul alimentar prin evitarea tuturor alimentelor care conțin ouă. În cazul în care se știe că persoana tolerează deja unele produse din ouă foarte bine procesate termic, acestea pot fi continuate în alimentație.

De regulă, medicul alergolog recomandă medicamente antihistaminice (sirop sau tablete) pentru a le avea la dispoziție în permanență. Un autoinjector cu adrenalină nu este de obicei necesar, dar medicul îl va prescrie în cazul în care o persoană cu alergie alimentară prezintă un risc ridicat de reacție alergică severă.

După o perioadă de timp, se poate lua în considerare reintroducerea ouălor, adesea după vârsta de 2 ani. Medicul poate recomanda un test de alergie pentru a ghida momentul în care acest lucru este adecvat sau poate cere să începeți să reintroduceți în alimentație ouăle bine preparate termic, fără testare, dacă se consideră că riscul de reacție este scăzut.

Alergia la ou și dieta

Unele persoane cu alergie la ou pot mânca ouă care au fost bine gătite (de exemplu, ca ingredient într-o prăjitură) însă vor dezvolta simptome alergice dacă mănâncă ouă insuficient pregătite termic (omleta) sau ouă crude (maioneză). Acest lucru se datorează faptului că structura proteinei oului este modificată prin expunerea la căldură în urma procesului de gătire, ceea ce face mai puțin probabil să provoace simptome alergice. Aproximativ 80% dintre persoanele cu alergie la ouă pot tolera un ou bine copt într-o prăjitură.

Prin urmare, nu toate persoanele cu alergie la ouă trebuie să evite toate formele de ouă, iar acest lucru ar trebui să fie decis în mod individual cu sprijinul medicului specialist. Această decizie va depinde de gravitatea reacțiilor alergice anterioare și de rezultatele testelor de alergii. În cazul în care o persoană este alergică la anumite proteine din compoziția oului este necesară evitarea strictă a tuturor preparatelor alimentare care conțin ouă.

La copiii ce au avut reacții ușoare până la moderate la ou, se poate recomanda părinților să reintroducă treptat oul sau părți ale acestuia în alimentație. Copiilor care au avut în trecut o reacție severă la ouă nu trebuie să li se administreze ouă acasă, sub nicio formă, până la recomandarea unui alergolog – și atunci acest lucru se face, de obicei, numai în spital, sub supraveghere, sub forma unui test de provocare la ouă bine coapte, în cadrul căruia personalul este instruit să recunoască și să trateze simptomele unei reacții alergice în cazul în care aceasta apare.

Cum putem preveni o reacție alergică?

Pentru a evita o reacție alergică și pentru a nu se agrava în cazul în care aceasta apare, ideal este să:

• Citiți cu atenție etichetele alimentelor. Unele persoane reacționează la alimente care conțin doar urme de ou. Mai mulți termeni indică faptul că produsele din ouă au fost folosite în fabricarea alimentelor procesate, printre care: albumină, globulină, lecitină, livetină, lizozimă, vitelină, cuvinte care încep cu “ova” sau “ovo”, cum ar fi ovalbumin sau ovoglobulină.

În Uniunea Europeană (UE), listele de ingrediente de pe etichetele produselor alimentare trebuie să sublinieze clar (de exemplu, cu caractere aldine sau evidențiate) dacă acestea conțin oricare dintre cei mai comuni 14 alergeni, printre care și oul.

În afara UE, legile privind etichetarea alimentelor sunt diferite, de aceea este important să verificați cu atenție ingredientele, în special în cazul în care alimentele au fost importate din afara UE sau atunci când mâncați în oraș în timpul unei vacanțe.

• Oul poate fi găsit într-o gamă largă de alimente, inclusiv: prăjituri, produse de patiserie, deserturi, produse din carne, sosuri pentru salate, glazuri, paste, făinoase, aluat și pâine frământată,  înghețată, ciocolată și dulciuri. Proteinele din ouăle provenite de la alte păsări sunt foarte asemănătoare cu cele din ouăle de găină și trebuie, de asemenea, evitate.
• Fiți precaut atunci când mâncați în oraș. Este posibil ca personalul să nu fie complet sigur dacă un aliment conține proteine din ouă.
• O altă sursă potențială de expunere este contaminarea încrucișată în mâncărurile sau mesele pregătite în casă, în special atunci când mâncați în casele altor persoane, unde este posibil ca acestea să nu fie conștiente de acest risc.
• Anunțați-i pe cei care se ocupă de îngrijirea copilului despre alergia la ouă, astfel încât să nu-i dea din greșeală copilului dumneavoastră produse care conțin ouă. Asigurați-vă că aceștia înțeleg ce trebuie să facă în caz de urgență.
• Dacă alăptați, evitați ouăle. Când copilul dumneavoastră are alergie la ouă, acesta poate reacționa la proteinele transmise prin laptele matern.

Vaccinul antigripal în contextul unei alergii la ou

Persoanele cu alergie la ouă pot primi orice vaccin (pe bază de ouă sau nu) care este adecvat pentru vârsta și starea lor de sănătate.

Începând cu sezonul 2023-2024, nu se mai recomandă măsuri suplimentare de siguranță pentru vaccinarea antigripală a persoanelor alergice la ouă, în afara celor recomandate pentru primirea oricărui vaccin, indiferent de gravitatea reacției anterioare la ou. Toate vaccinurile trebuie administrate în medii în care sunt disponibile personalul și echipamentele necesare pentru recunoașterea și tratarea rapidă a reacțiilor alergice.

Cele mai multe vaccinuri antigripale și vaccinul antigripal cu spray nazal sunt fabricate cu ajutorul tehnologiei pe bază de ouă. Din acest motiv, ele conțin o cantitate mică de proteine din ou, cum ar fi ovalbumina. Cu toate acestea, studiile care au examinat utilizarea atât a vaccinurilor cu pulverizare nazală, cât și a vaccinurilor antigripale la pacienții alergici și nealergici la ouă indică faptul că reacțiile alergice severe la persoanele cu alergii la ouă sunt puțin probabile. Este important să discutați cu medicul despre alergiile pe care le aveți.

Referințe:

1. Egg Allergy | Causes, Symptoms & Treatment | ACAAI Public Website
2. Egg allergy – Symptoms & causes – Mayo Clinic
3. Flu Vaccine and People with Egg Allergies | CDC
4. Microsoft Word – PAE029 Egg allergy in children 2015.doc (ruh.nhs.uk)
5. Egg Allergy | Allergy UK | National Charity
6. Egg – FoodAllergy.org

Cuprins:

• Ce sunt estrogenii?
• Care sunt funcțiile hormonilor estrogeni?
• Cum fluctuează estrogenii în timpul ciclului menstrual?
• Care sunt rolurile estrogenilor în diferite etape ale vieții?
• Cum poate influența estrogenul starea emoțională a femeilor?
• Analize recomandate și semnificația valorilor anormale

Ce sunt estrogenii?

Estrogenii sunt hormoni sexuali feminini care îndeplinesc numeroase funcții importante în organism. Sunt produși în principal în ovare și au efecte importante asupra sănătății fizice și emoționale a unei femei. Aceștia fac parte dintr-un grup de hormoni sexuali responsabili pentru dezvoltarea și reglarea caracteristicilor sexuale feminine secundare. Principalele tipuri de estrogeni sunt:

• Estradiolul: este forma predominantă de estrogen, fiind produsă în principal de ovare.
• Estriolul: hormon produs în cantități semnificative în timpul sarcinii.
• Estrona: un alt tip de hormon estrogen produs în principal de țesutul adipos.

Care sunt funcțiile hormonilor estrogeni?

În organism, funcțiile estrogenilor presupun:

• Dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare: stimulează creșterea sânilor, dezvoltarea musculaturii uterine și distribuția grăsimii în organism.
• Reglarea ciclului menstrual: estrogenii joacă un rol crucial în controlul ciclului menstrual, contribuind la dezvoltarea foliculilor și eliberarea ovulelor.
• Menținerea sănătății osoase: ajută la menținerea densității osoase și previne osteoporoza.
• Impact asupra sistemului nervos: sunt asociați cu funcțiile cognitive și cu starea de bine.

Cum fluctuează estrogenii în timpul ciclului menstrual?

Variațiile în perioada ciclului menstrual sunt repetitive și includ două faze:

• Faza foliculară: valorile estrogenului cresc treptat, atingând nivelul maxim înainte de ovulație.
• Faza luteală: nivelurile de estrogen scad, în timp ce crește progesteronul.

De asemenea, fluctuațiile hormonale, inclusiv cele ale estrogenului, pot contribui la apariția unor simptome cunoscute frecvent sub denumirea de sindromul premenstrual (PMS), cum ar fi iritabilitatea, schimbările de dispoziție, balonarea și sensibilitatea sânilor.

Care sunt rolurile estrogenilor în diferite etape ale vieții?

• Pubertate: Creștere rapidă a nivelurilor de estrogen declanșează dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare.
• Sarcină: Nivelurile cresc semnificativ pentru a susține dezvoltarea fetală.
• Postpartum: Nivelurile scad brusc după naștere, revenind la valorile normale.
• Premenopauză și Menopauză: În premenopauză, nivelurile pot varia, iar în timpul menopauzei, producția de estrogen scade semnificativ.

Cum poate influența estrogenul starea emoțională a femeilor?

• Impact asupra neurotransmițătorilor: estrogenii pot influența sinteza neurotransmițătorilor din creier, cum ar fi serotonina, dopamina și noradrenalina, care sunt implicați și în reglarea stării de spirit și a emotiilor.
• Protecție împotriva stresului: estrogenii par să aibă un efect protector împotriva stresului, contribuind la reducerea reacțiilor organismului în fața situațiilor stresante. Acest lucru poate explica de ce anumite femei pot resimți schimbări de dispoziție în perioadele de fluctuație a nivelurilor de estrogeni, cum ar fi în timpul ciclului menstrual sau în perioada menopauzei.
• Rol în reglarea somnului: estrogenii pot afecta calitatea somnului, iar problemele de somn pot contribui la schimbări de dispoziție și stres emoțional.
• Legătura cu depresia: fluctuațiile hormonale, în special în perioada premenstruală sau în timpul menopauzei, pot contribui la apariția sau exacerbarea simptomelor depresiei la unele femei.
• Influența asupra amintirilor și a funcțiilor cognitive: estrogenii pot influența funcțiile cognitive, inclusiv memoria și abilitățile de concentrare, ceea ce poate avea un impact asupra stării emoționale.

Este important de menționat că fiecare femeie este diferită, iar sensibilitatea la schimbările hormonale poate varia. De asemenea, stresul, mediul înconjurător și alți factori pot interacționa cu influențele hormonale asupra stării emoționale.

Dacă o femeie observă schimbări semnificative în starea sa emoțională, legate de fluctuațiile hormonale, este recomandat să discute cu un profesionist din domeniul sănătății, cum ar fi un medic (fie că vorbim aici despre medicul de familie, endocrinolog sau ginecolog) sau un specialist în sănătatea femeii.

Analize recomandate și semnificația valorilor anormale

• Analiza hormonilor: Măsurarea nivelurilor de estrogeni (estradiol, estrona) și alți hormoni poate ajuta la identificarea dezechilibrelor.
• Simptomele anormale: Dureri menstruale severe, schimbări bruște de dispoziție sau alte simptome pot indica probleme hormonale.
• Densitatea osoasă: Pentru evaluarea riscului de osteoporoză, în special la femeile aflate în postmenopauză.

Este important să se discute cu un medic specialist despre orice îngrijorare legată de nivelurile de estrogen sau despre simptomele legate de acestea. Un endocrinolog sau un ginecolog poate oferi mai multe informații și îndrumări adecvate pentru a gestiona orice dezechilibru hormonal.

Referințe:

1. Journal of Clinical Endocrinology & Metabolism
2. The American Journal of Physiology – Endocrinology and Metabolism
3. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0303720799000386

Cuprins:

• Infecția cu Mycoplasma – simptome
• Cauze și factori de risc pentru Mycoplasma
• Mycoplasma – diagnostic și tratament

Cele mai frecvente tipuri de Mycoplasma care pot să determine infecții la om sunt:

1. Mycoplasma pneumoniae: provoacă infecții pulmonare cunoscute sub numele de “pneumonie ambulantă”, deoarece simptomele sunt tipice pentru o bronșită acută sau o pneumonie ușoară care nu necesită spitalizare.
2. Mycoplasma genitalium: se multiplică la nivelul organelor de reproducere și poate fi transmisă prin contact sexual. De multe ori nu prezintă simptome, iar când acestea apar, ele sunt similare cu cele ale unei boli cu transmitere sexuală (uretrite și cervicite), cu dureri în timpul actului sexual și/sau secreții vaginale sau la nivelul penisului.
3. Mycoplasma hominis: se găsește în tractul urinar și la nivelul organelor genitale, provocând infecții uro-genitale, în special la pacienții cu un sistem imunitar slăbit. Infecția se poate transmite vertical în timpul nașterii, în special la copiii prematuri.

Infecțiile cu Mycoplasma pot afecta orice persoană, indiferent de vârstă. De exemplu, Mycoplasma pneumoniae afectează cel mai frecvent copiii cu vârste cuprinse între 5 și 9 ani. Focarele apar de obicei în medii aglomerate, cum ar fi școli, spitale, cămine de bătrâni, unde bacteria se poate răspândi cu ușurință de la o persoană la alta.

Infecțiile cu Mycoplasma pneumoniae sunt cele mai frecvente. Se estimează că există aproximativ 2 milioane de cazuri de infecții de acest tip în fiecare an în SUA. Această bacterie este responsabilă de până la 20% din toate pneumoniile dobândite în comunitate. Infecțiile sunt cele mai frecvente vara și toamna.

Infecția cu Mycoplasma – simptome

Simptomele specifice pentru infecția cu Mycoplasma variază în funcție de tipul de bacterie și de localizarea infecției.

Simptomele infecțiilor cu Mycoplasma pneumoniae pot dura de la câteva zile până la o lună și se pot manifesta chiar și la două săptămâni după infectare. Cele mai frecvente dintre acestea includ:

• tuse persistentă uscată sau cu expectorație mucopurulentă;
• oboseală și slăbiciune generală;
• febră și frisoane;
• dureri de cap;
• dureri în gât.

Mycoplasma poate determina cazuri ușoare de bronșită sau pneumonie care rareori necesită spitalizare.

Copiii mai mici de 5 ani care contractează o infecție cu Mycoplasma pneumoniae pot avea simptome care sunt diferite față de cele tipice pentru copiii mai mari și adulți,. Acestea sunt asemănătoare unei viroze obișnuite:

• strănut;
• nas înfundat sau rinoree (curgerea nasului);
• durere în gât;
• ochi umezi;
• respiraţie şuierătoare;
• vărsături;
• diaree.

Infecțiile cu alte tipuri de Mycoplasme vizează organele sexuale și de reproducere și provoacă simptome similare cu cele ale unei infecții cu transmitere sexuală:

• dureri în timpul actului sexual sau la urinare (infecții ale tractului urinar);
• secreții vaginale sau la nivelul penisului modificate;
• inflamarea uretrei (uretrită);
• sângerare vaginală după contactul sexual.

Cauze și factori de risc pentru Mycoplasma

Infecțiile cu Mycoplasma sunt contagioase și pot fi transmise de la o persoană la alta prin intermediul picăturilor de secreții respiratorii sau a contactului sexual. Aceste bacterii pot supraviețui în medii umede și calde, precum căile respiratorii superioare și organele genitale. Infecțiile respiratorii cu Mycoplasme sunt contagioase în medie timp de 10 zile.

Factorii care pot crește riscul de a dezvolta infecții cu Mycoplasma includ:

• Vârsta tânără – infecțiile respiratorii cu Mycoplasma pneumoniae sunt mai frecvente la copii și tineri.
• Viața sexuală activă – pentru infecțiile cu Mycoplasma genitalium.
• Starea de sănătate slăbită sau sistemul imunitar compromis.

Mycoplasma – diagnostic și tratament

Diagnosticul infecțiilor cu Mycoplasma se bazează pe o combinație de simptome, istoric medical, examinare clinică și teste de laborator.Este posibil să fie nevoie de o radiografie toracică pentru a confirma o infecție cu Mycoplasma pneumoniae. Alte teste pot include:

• Teste microbiologice care pot ajuta la diagnosticarea infecțiilor cu Mycoplasmă cu transmitere sexuală: Mycoplasma hominis + Ureaplasma urealyticum – cultură, identificare, antibiogramă
• Test serologic pentru detectarea anticorpilor specifici: Mycoplasma hominis-serologie sau Mycoplasma pneumoniae
• Test PCR: Mycoplasma genitalium ADN (cervix/uretră) pentru diagnosticarea infecției cu Mycoplasma genitalium, în concordanță cu tabloul clinic
• Diagnostic molecular infecții respiratorii bacteriene – testare sindromică pentru Mycoplasma pneumoniae

Tratamentul infecțiilor cu Mycoplasma poate implica administrarea de antibiotice, cum ar fi macrolidele (de exemplu, azitromicina, claritromicina) sau tetraciclinele (de exemplu, doxiciclina). Este important să se urmeze întocmai indicațiile medicului și să se finalizeze întregul ciclu de tratament pentru a preveni recurențele și rezistența bacteriilor la antibiotice. După începerea tratamentului cu antibiotice, simptomele se vor diminua adesea după 2-3 zile, dar infecțiile respiratorii pot dura câteva săptămâni până la vindecarea  completă.

Pentru ameliorarea simptomelor de congestie nazală sau tuse se pot administra medicamente fără prescripție medicală (OTC).

Unele cazuri de infecții cu Mycoplasma se pot rezolva de la sine, așa că tratamentul nu este întotdeauna necesar, mai ales dacă simptomele sunt foarte ușoare.

Pentru cele mai bune opțiuni de tratament trebuie să urmați întotdeauna recomandările medicului.

În acest moment, nu există un vaccin pentru a preveni infecția cu Mycoplasma și nu există măsuri eficiente de control. Ca și în cazul oricărei boli respiratorii, toți oamenii ar trebui să practice o igienă corectă a mâinilor și să-și acopere nasul și gura atunci când tusesc sau strănută.

Referinte:

1. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/23545-mycoplasma
2. https://www.cdc.gov/pneumonia/atypical/mycoplasma
3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC523564
4. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/14678525
5. https://www.frontiersin.org/journals/microbiology/articles/10.3389/fmicb.2016.00974/full

Cuprins:

• Bolile cardiovasculare aterogene
• Ce menționează ghidurile?
• Ce implicații au lipidele serice?
• Ce este colesterolul non-HDL?
• Cum putem reduce riscul cardiovascular?

Bolile cardiovasculare aterogene

Ratele de incidenţă şi de mortalitate ale bolii cardiovasculare (BCV) aterosclerotice sunt în scădere în multe ţări europene, dar încă reprezintă o cauză majoră de morbiditate şi mortalitate. În cursul ultimelor decenii au fost identificaţi factori de risc majori pentru BCV aterosclerotică.

Principala metodă de prevenţie a bolilor cardiovasculare aterosclerotice este de a promova un stil de viaţă sănătos pe tot parcursul vieţii, care implică în principal absenţa fumatului. Totuşi, prevalenţa stilului de viaţă nesănătos este mult crescută, iar factorii de risc pentru BCV aterosclerotică sunt foarte slab controlaţi deseori, chiar şi la pacienţi consideraţi a avea un risc rezidual de boală cardiovasculară.

Ce menționează ghidurile?

Ghidurile actuale fac recomandări pentru prevenţia bolilor cardiovasculare aterosclerotice cu scopul de a susţine luarea deciziilor în comun, de către pacient și medicul său, în funcţie de caracteristicile individuale. O atenţie sporită a fost oferită diferenţelor legate de vârstă, sex, speranţă de viaţă, profile de factori de risc, etnie şi diferenţe geografice.

Estimarea riscului cardiovascular, atât la persoane aparent sănătoase, cât şi la vârstnici, la pacienţi cu boală cardiovasculară stabilită sau diabet zaharat (DZ) oferă informaţii pentru stabilirea unor măsuri adaptate la nivel individual.

Pentru persoane mai tinere, aparent sănătoase, sunt disponibile estimări ale riscului cardiovascular pe termen lung pentru a susţine deciziile terapeutice, înlocuind algoritmii care estimau constant un risc scăzut la 10 ani, chiar şi în prezenţa unor factori de risc înalţi.

Prevenţia bolilor cardiovasculare aterosclerotice necesită o abordare integrată, interdisciplinară, cu contribuţia mai multor specialități medicale şi arii de expertiză.

Principalii factori de risc cauzali şi modificabili pentru BCV aterosclerotică sunt nivelul seric al lipoproteinelor ce conţin apolipoproteina B (dintre care lipoproteinele cu densitate joasă – LDL- sunt cele mai numeroase), tensiunea arterială crescută, fumatul şi diabetul zaharat.

Ce implicații au lipidele serice?

Lipidele sunt cel mai frecvent măsurate pentru a evalua riscul cardiovascular. O condiție importantă pentru a aborda provocările prevenirii evenimentelor cardiovasculare este standardizarea testelor ce evaluează statusul lipidic al pacienților. Rolul cauzal al LDL-colesterolului şi al altor lipoproteine ce conţin apo-B în dezvoltarea bolilor cardiovasculare aterosclerotice a fost demonstrat în studii genetice, observaţionale şi intervenţionale. Beneficiul absolut al scăderii LDL-C depinde de riscul absolut de BCV şi de valoarea absolută a reducerii LDL-C. Astfel, chiar şi o mică reducere absolută a valorilor plasmatice ale acestei lipoproteine poate fi benefică la pacienţii cu risc cardiovascular înalt sau foarte înalt.

În noua etapă a concentrațiilor foarte scăzute de LDL-colesterol, obținute în urma tratamentului concecvent cu medicamente hipolipemiante de ultimă generație, evaluarea riscului rezidual de boli cardiovasculare se face folosind și alți biomarkeri, cum ar fi: non-HDL-colesterol.

Ce este colesterolul non-HDL?

Colesterolul non-HDL cuprinde toate lipoproteinele aterogene (ce conţin apo-B) şi se calculează conform formulei:

Colesterol total – colesterol HDL = colesterol non-HDL.

Altfel spus, colesterolul non-HDL este o modalitate de a măsura cantitatea de colesterol “rău” din sânge. De aceea, în mod ideal, valoarea acestuia este bine să fie cât mai mică. Cu cât nivelul de colesterolul non-HDL în sânge este mai mare, cu atât mai mare este riscul de boli cardiovasculare.

Relaţia dintre non-HDL Colesterol şi riscul cardiovascular este cel puţin la fel de puternică ca relaţia cu LDL-Colesterol. Nivelul non-HDL-Colesterol cuprinde aceeaşi informaţie ca măsurarea concentraţiei plasmatice a apoB. NonHDL-Colesterol este folosit ca variabilă în algoritmii de risc SCORE 2 (Systemic Coronary Risk Estimation 2) şi SCORE 2-OP (SCORE2-Older Persons) – calculatoare create de Societatea Europeană de Cardiologie pentru estimarea riscului cardiovascular pe 10 ani, pentru persoanele de peste 40 de ani fără risc cardiovascular cunoscut și fără diabet. Acest algoritm nu poate fi utilizat la pacienţi cu boli genetice ale metabolismului lipidic, cum ar fi hipercolesterolemia familială (HF).

Ţinte şi intervale specifice ale LDL-Colesterol sunt recomandate indiferent de riscul cardiovascular estimat la pacienţi cu istoric familiar de colesterol mărit sau alte boli rare/genetice ale metabolismului lipidic. Studiile au arătat că determinarea non-HDL-colesterolului ar fi mai benefică pentru terapie, în special în cazul persoanelor cu un nivel al trigliceridelor peste 200mg/ dL.

Totodată, spre deosebire de LDL, non-HDL-colesterolul nu necesită ca valoarea trigliceridelor să fie sub 400 mg/dL. Prezintă, de asemenea avantajul că are acurateţe şi fără repaus alimentar şi poate fi mai precisă la pacienţi cu diabet zaharat. Există dovezi legate de rolul non-HDL-Colesterol, ca ţintă a tratamentului, întrucât cuprinde informaţia privind toate lipoproteinele ce conţin apolipoproteina B.

Conform unor ghiduri recente este un indicator mai bun decât colesterolul LDL, putând fi utilizat ca țintă terapeutică secundară când obiectivul de reducere a colesterolului LDL a fost atins.

Cum putem reduce riscul cardiovascular?

Activitatea fizică scade riscul de apariţie a multor consecinţe negative asupra sănătăţii şi a factorilor de risc la toate categoriile de vârstă şi ambele sexe. Există o relaţie invers proporţională între activitatea fizică moderată până la intensă şi mortalitatea de orice cauză, morbiditatea şi mortalitatea cardiovasculară, precum şi incidenţa diabetului zaharat tip 2.

Este recomandat pentru adulţii de toate vârstele să încerce să efectueze cel puţin 150-300 minute/săptămână de efort de intensitate moderată sau 75-150 minute/săptămână de activitate fizică intensă aerobică, sau un echivalent prin combinaţia acestora, pentru a reduce mortalitatea de orice cauză, mortalitatea şi morbiditatea cardiovasculară.

Sedentarismul se asociază cu un risc mai mare de boli cronice severe majore şi mortalitate. Pentru adulţii inactivi din punct de vedere fizic, activitatea fizică de intensitate uşoară, chiar şi până la 15 minute pe zi, ar putea aduce beneficii.

Obiceiurile alimentare influenţează riscul cardiovascular, în principal prin factorii de risc precum lipidele, tensiunea arterială, greutatea corporală si diabetul zaharat. Înlocuirea corespunzătoare a grăsimilor saturate din alimentaţie produce o reducere a riscului de boală coronariană. Se recomandă o alimentaţie preponderent de origine vegetală, cu un aport controlat al alimentelor de origine animală. Acizii graşi saturaţi ar trebui să reprezinte sub 10% din aportul energetic total, prin înlocuirea cu acizi graşi polinesaturaţi, mononesaturaţi şi carbohidraţi proveniţi din cereale integrale.

Deşi dieta, activitatea fizică moderată/intensă şi modificările comportamentale reprezintă măsurile principale pentru prevenția și tratamentul supraponderabilității şi obezității, deseori ele nu sunt suficiente pe termen lung.

Reducerea estimată a colesterolului LDL pentru diferite terapii poate prezenta variaţie semnificativă la nivel individual. De aceea, se recomandă monitorizarea efectului asupra colesterolului LDL seric prin repetarea dozării la 4-6 săptămâni după orice iniţiere sau modificare a schemei terapeutice.

Referințe:

1. Non-HDL Cholesterol and Evaluation of Cardiovascular Disease Risk EJIFCC, 2010 Oct 29;21(3):64-7. eCollection 2010 Oct.
2. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide. Non-HD Cholesterol Profile. www.labcorp.com 2021. Ref Type: Internet Communication.
3. Mayo Clinic/Mayo Medical LaboratoriesTest Catalogs and Guides. Test Catalog. Lipid Panel, Non-Fasting, Serum, Total.https://www.mayoclinic.org/. Ref Type: Internet Communication

Cuprins:

• Semne și simptome ale alergiei la polen
• Cauze și factori de risc
• Diagnostic și tratament

Polenul este unul dintre cei mai frecvenți factori declanșatori ai alergiilor sezoniere. Este o pulbere fină gălbuie produsă de copaci, flori, ierburi și buruieni, care ajută în fertilizarea altor plante din aceeași specie.

La persoanele care suferă de alergie la polen, sistemul imunitar identifică în mod eronat polenul inofensiv ca fiind un „intrus” periculos. Sistemul de apărare începe să producă anticorpi, dar și unele substanțe chimice, cum ar fi histamina sau heparina, pentru a lupta împotriva polenului. Acest lucru este cunoscut sub numele de reacție alergică, iar tipul specific de polen care o provoacă este cunoscut sub numele de alergen. Reacția alergică duce la numeroase simptome neplăcute care pot fi atenuate sau chiar pot dispărea printr-un management terapeutic corect.

Semne și simptome ale alergiei la polen

Semnele și simptomele alergiei la polen pot varia în funcție de severitatea reacției alergice și pot include:

• strănut frecvent;
• rinoree (secreții nazale);
• mâncărime nazală și/sau oculară;
• congestie nazală (nas înfundat);
• lăcrimare excesivă a ochilor (epifora);
• roșeață la nivelul ochilor;
• senzație de presiune sau durere în zona sinusurilor;
• tuse și senzație de constricție în piept;
• urticarie.

Polenul poate agrava, de asemenea, simptomele astmului, inclusiv intensificarea tusei și a respirației șuierătoare.

Cauze și factori de risc

Cauza exactă a alergiei la polen nu este complet înțeleasă, dar se presupune că este legată de o combinație de factori genetici și de mediu. Factorii de risc pentru dezvoltarea acestei alergii includ:

• Moștenirea genetică (antecedente familiale de alergii);
• Expunerea frecventă la polen în timpul sezonului de înflorire;
• Existența unei alte alergii, cum ar fi alergiile alimentare sau alergiile la animale;
• Locația geografică (anumite plante eliberează cantități mai mari de polen în anumite zone).

În unele cazuri, alergia la polen poate duce la complicații cum ar fi:

• Sinuzită cronică (inflamația sinusurilor);
• Otite – infecții ale urechii;
• Rinită alergică perenă (simptome persistente pe tot parcursul anului);
• Astm bronșic (afectarea căilor respiratorii inferioare);
• Conjunctivită alergică (inflamația membranei exterioare a ochilor).

Diagnostic și tratament

Pentru un diagnostic corect al alergiei la polen, medicul va face o anamneză și o examinare fizică și va recomanda mai multe tipuri de teste.

Testarea reacției la alergeni specifici poate fi utilă pentru a confirma diagnosticul de rinită alergică și pentru a determina factorii declanșatori alergici specifici.

Testele cutanate pentru alergii (prick test) sunt o metodă in vivo de determinare a hipersensibilității imediate (mediată de IgE) la alergeni specifici. În timpul procedurii, medicul va înțepa diferite zone ale pielii, apoi va introduce o cantitate mică de diferite tipuri de alergeni și va observa reacția cutanată.

Teste de sânge pentru a măsura nivelurile de anticorpi IgE specifice alergenului:

1. IgE seric total (Imunoglobulina E)

Aproximativ jumătate dintre indivizii care suferă de rinită alergică sau astm prezintă niveluri crescute de IgE; restul persoanelor, deşi au concentraţii crescute de IgE alergen specifice, prezintă niveluri normale de IgE totale. 

Cantitatea de IgE specifice produsă la un anumit alergen se corelează aproximativ cu sensibilitatea alergică la acea substanță. Ca și în cazul testelor cutanate, practic toți alergenii care cauzează rinita alergică pot fi determinați cu ajutorul IgE specifice in vitro. Testarea sensibilității fiecărui pacient la fiecare alergen cunoscut nu este practică. Prin urmare, au fost alcătuite diferite paneluri care conțin cei mai frecvenți alergeni respiratori.

• Panel alergeni – alergeni de casa (indoor allergens)

Testarea deIgE specifice în cadrul panelului de alergeni de interior poate ajuta la identificarea alergenilor “trigger” – responsabili de manifestările clinice – dintr-un set de 9 alergeni comuni, întâlniţi în interiorul locuinţelor.

• Panel alergeni – rinita alergica adulti

Acest pachet include cei mai comuni alergeni asociați cu apariția simptomelor respiratorii la adulți, fiind relevant pentru identificarea cauzelor reacțiilor alergice și prescrierea corectă a măsurilor de evitare necesare.

• Panel alergeni – rinita alergica copii

Tratamentul alergiei la polen poate include:

• Evitarea expunerii la polen pe cât posibil, în special în timpul sezonului de înflorire.
• Utilizarea de antihistaminice pentru a reduce simptomele asociate alergiei.
• Utilizarea de spray-uri nazale sau picături oftalmice pentru a ameliora simptomele locale.
• Terapia de desensibilizare (imunoterapie) pentru a reduce reacțiile alergice pe termen lung.
• Vaccinuri pentru alergii.
• Vaccinările împotriva alergiilor pot fi recomandate în cazul în care medicamentele nu sunt suficiente pentru a vă ușura simptomele.

În concluzie, alergia la polen poate fi o afecțiune supărătoare și debilitantă, pentru care există opțiuni eficiente de tratament disponibile. Este important să se consulte un medic dacă o persoană experimentează simptomele alergiei la polen, pentru a primi un diagnostic precis și un plan de tratament adecvat.

Bibliografie:

1. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0091674917309193
2. https://www.aaaai.org/Aaaai/media/MediaLibrary/PDF%20Documents/Practice%20and%20Parameters/rhinitis2008-diagnosis-management.pdf
3. https://www.researchgate.net/publication/256933164_Allergic_Rhinitis_and_its_Impact_on_Asthma_ARIA_Achievements_in_10_years_and_future_needs
4. https://www.healthline.com/health/allergies/pollen

Cuprins:

• Ce este alergia la acarieni?
• Simptomele alergiei la acarieni
• Cauzele alergiei la acarieni
• Diagnostic și tratament

Alergia la acarieni apare atunci când sistemul imunitar reacționează excesiv la proteinele prezente în fecalele și corpul acestor organisme. Cele mai cunoscute specii de acarieni din praful de casă sunt Dermatophagoides pteronyssinus, Dermatophagoides farinae și Blomia tropicalis.

Conform statisticilor, 10% din populația lumii este alergică la acarieni, dar până la 90% dintre persoanele cu astm alergic din unele regiuni sunt sensibilizate la aceștia. În Europa, aproximativ 10-20% din populație suferă de alergii la acarieni. Această afecțiune este mai frecventă în zonele urbane și poate afecta persoanele de toate vârstele. În cazul celor expuși la niveluri ridicate ale acestor alergeni, riscul de a dezvolta astm crește de aproximativ cinci ori.

Pe lângă inhalarea particulelor de acarieni, consumul de alimente produse din făină de grâu contaminată cu acarieni poate provoca, de asemenea, reacții, inclusiv anafilaxie. Temperaturile optime pentru dezvoltarea acarienilor sunt de aproximativ 18-27°C, iar nivelul de umiditate de care au nevoie pentru a supraviețui este de peste 40%.

Mulți pacienți cu alergie la acarieni pot prezenta simptome atunci când sunt expuși la alți alergeni, cum ar fi diferite specii de acarieni, gândaci, crustacee și helminți (de exemplu, Ascaris lumbricoides). Acest lucru se numește reactivitate încrucișată și apare atunci când sistemul imunitar al organismului identifică proteinele sau componentele din diferite substanțe ca fiind similare din punct de vedere structural sau înrudite din punct de vedere biologic, declanșând astfel un răspuns imun.

Simptomele alergiei la acarieni

Simptomele alergiei la acarieni pot varia de la ușoare la severe și pot include:

• Congestie nazală și rinoree;
• Strănut frecvent;
• Mâncărime la nivelul nasului, gâtului și ochilor;
• Lăcrimare excesivă a ochilor;
• Tuse și sforăit;
• Senzație de presiune sau durere în piept;
• Roșeață și mâncărime a pielii, în special eczemă;
• Pungi sub ochi.

În plus, alergia la acarieni este un factor de risc deosebit de important pentru pacienții cu rinită și astm. De fapt, dacă suferi de astm, este posibil să prezinți și simptome precum:

• Dificultăți de respirație;
• Strângere/constricție sau durere în piept;
• Respirație șuierătoare;
• Dificultăți de somn cauzate de respirația dificilă, tuse sau respirația șuierătoare;
• Accese de tuse sau de respirație șuierătoare care sunt agravate de un virus respirator (de exemplu, răceală sau gripă).

Anafilaxia prin expunere orală la acarieni, denumită şi pancakes syndrome, poate apărea atunci când cei alergici la acarieni consumă produse cu făină de grâu contaminată cu acarieni. Afecțiunea este cel mai adesea declanșată în urma ingestiei de clătite, dar poate apărea și în urma consumului de alte alimente, cum ar fi: gogoși, brioșe, prăjituri din făină de porumb, mămăligă, pizza, paste făinoase, pâine, friptură, parmigiana și sosuri albe. În plus, acarienii pot contamina uneori produsele păstrate la temperatura camerei, cum ar fi brânza, șunca, chorizo și salamul.

Simptomele anafilaxiei orale la acarieni pot include:

• Dificultăți respiratorii;
• Angioedem;
• Respirație șuierătoare;
• Rinoree;
• Tuse;
• Dificultate la înghițire;
• Urticarie;
• Anafilaxie, un eveniment care poate pune viața în pericol.

Cauzele alergiei la acarieni

Principalul factor care declanșează alergia la acarieni este expunerea la fecalele și la corpul microorganismelor. Deoarece acestea se găsesc în mod obișnuit în locurile unde noi traim este dificil să ne protejăm complet împotriva lor.

Factorii de risc care pot crește riscul de a dezvolta alergie la acarieni includ:

• Mediu umed și cald din locuință/regiune geografică;
• Atingerea frecventă a animalelor de companie care pot aduce acarieni în casă;
• Igiena precară a locuinței;
• Antecedente familiale de alergii.

Diagnostic și tratament

Diagnosticul alergiei la acarieni se bazează pe istoricul medical al pacientului, simptomele raportate și anumite teste specifice pentru diagnostic. Cunoașterea tipurilor de proteine existente în fiecare alergen care pot declanșa simptomele este extrem de importantă pentru un management de diagnostic corect, iar testele de laborator specifice sunt extrem de utile în evaluarea contribuţiei componentei alergice la manifestările clinice ale pacienţilor. Ținând cont de acest lucru, determinarea anticorpilor IgE specifici se poate face atât pentru alergeni individuali (ex. Dermatophagoides pteronyssinus, IgE specific), cât şi pentru complexe de alergeni respiratori, la adulți și copii, astfel:

• Panel alergeni respiratori – este un panel de teste ImmunoCap disponibil în laboratoarele Synevo care măsoară IgE specifice faţă de 13 alergeni inhalatori obişnuiţi cu scopul de a exclude sau confirma existenţa unor sensibilizări alergice la persoane simptomatice.
• Panel alergeni – rinită alergică adulți – acest pachet include cei mai comuni alergeni asociați cu apariția simptomelor respiratorii la adulți, inclusiv Dermatophagoides pteronyssinus, IgE specific fiind relevant pentru identificarea cauzelor reacțiilor alergice și recomandarea corectă a măsurilor de evitare necesare. Rezultatul acestui test este reprezentat de nivelurile de IgE specifice pentru fiecare alergen inclus în pachetul de diagnosticare.
• Panel alergeni – rinita alergică copii în cadrul căruia se regăsește Dermatophagoides pteronyssinus, IgE specific.
• Panel alergeni respiratori (5 teste) – cuprinde 5 amestecuri de alergeni respiratori, printre care d1 Dermatophagoides pteronyssinus, IgE specific și d2 Dermatophagoides farinae, IgE specific

Tratamentul alergiei la acarieni vizează reducerea simptomelor și prevenirea expunerii la alergeni și poate include:

• evitarea expunerii la acarieni prin utilizarea huselor antialergice pentru saltea și pernă, spălarea regulată a lenjeriei de pat la temperaturi ridicate și reducerea umidității din locuință;
• utilizarea medicamentelor antialergice, precum antihistaminicele, decongestionantele și corticosteroizii nazali pentru a reduce simptomele;
• desensibilizarea la acarieni (imunoterapia specifică) –  o opțiune de tratament care implică administrarea treptată de cantități mici de alergen.

Dacă sunteți alergic la acarieni, medicul poate recomanda un plan care presupune următoarele:

• Reducerea expunerii

Diminuarea drastică a expunerii la alergenii acarieni din praful de casă poate ajuta atât la simptomele specifice astmului, cât și la cele de rinită aferente.

1. Învelirea saltelelor, somierelor și a pernelor în huse speciale din țesături antialergenice sau în huse de plastic etanșe, cu fermoar.
2. Evitarea folosirii pernelor sau a plăpumilor de puf.
3. Spălarea săptămânală a lenjeriei de pat la temperaturi de 54°C și uscarea într-un uscător fierbinte.
4. Îndepărtarea din paturi a „rezervoarelor de acarieni”, cum ar fi jucăriile de pluș.
5. Menținerea nivelului de umiditate la mai puțin de 50%.
6. Aspirarea în mod regulat cu aparate cu filtru HEPA.
7. Îndepărtarea mobilierului tapițat, a draperiilor, mochetelor și covoarelor.
8. Folosirea mopurilor și cârpelor umede pentru a îndepărta praful, deoarece versiunile uscate pot amesteca alergenii acarieni.

• Ameliorarea simptomelor

În vederea ameliorării simptomelor alergiilor, medicul poate recomanda folosirea anumitor terapii:

1. Antihistaminicele sunt utilizate în mod obișnuit pentru a reduce simptome precum strănut, mâncărimi la nivelul ochilor și al nasului și curgerea nasului.
2. Corticosteroizii nazali sunt folosiți pentru a reduce inflamația la nivelul mucoasei nazale și pentru a bloca reacțiile alergice.
3. Decongestionantele nazale pot fi recomandate pentru a ameliora senzația de nas înfundat
4. Imunoterapia cu alergeni poate ajuta la dezvoltarea toleranței la expunerea la acarieni.

În concluzie, alergia la acarieni este o afecțiune comună, dar cu un impact semnificativ asupra calității vieții. Recunoașterea simptomelor și gestionarea adecvată a acesteia pot reduce disconfortul și îmbunătăți calitatea vieții pacienților afectați fie ei copii sau adulți.

Referințe:

https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/12165207

https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/26145982

https://www.thermofisher.com/allergy/wo/en/allergen-fact-sheets/dust-mite

Cuprins:

• Care este definiția colesterolului?
• Care sunt tipurile de colesterol?
• Cum poate fi influențat nivelul colesterolului?
• Cum se monitorizează și care este managementul corect al hipercolesterolemiei?
• Cele mai comune mituri despre colesterol

1. Formarea membranelor celulare: Colesterolul ajută la stabilizarea și funcționarea corectă a membranelor celulare (menținerea integrității și permeabilității membranelor celulare).

2. Producția de hormoni: Colesterolul este necesar pentru sinteza hormonilor steroizi, inclusiv hormonii sexuali (testosteron, estrogen) și cortizolul.

3. Producția de vitamina D: Fiind o vitamină liposolubilă, colesterolul este un constituent important în sinteza vitaminei D, esențială pentru sănătatea oaselor.

4. Producția de acizi biliari: Colesterolul este folosit pentru a produce acizi biliari, care ajută la digestia grăsimilor.

Printre altele, colesterolul poate avea și un rol negativ, fiind considerat un factor de risc important pentru bolile cardiovasculare. Ateroscleroza e cauzată de niveluri ridicate de LDL colesterol (lipoproteine cu densitate joasă), ce presupune acumularea de plăci de aterom în artere, îngustându-le și reducând fluxul sanguin:

1. Boala coronariană: Plăcile aterosclerotice pot duce la boală coronariană, manifestându-se de cele mai multe ori prin angină pectorală (durere în piept) și infarct miocardic (atac de cord).

2. Accident vascular cerebral (AVC): Dacă plăcile aterosclerotice se formează pe arterele care duc la creier, poate crește riscul de AVC.

Care sunt tipurile de colesterol?

– Colesterol LDL (Low-Density Lipoprotein): Este adesea denumit “colesterol rău” deoarece acesta contribuie la formarea plăcilor de aterom la nivelul vaselor de sânge atunci când se află în organism în cantități ridicate și o perioadă îndelungată.

– Colesterol HDL (High-Density Lipoprotein): Este cunoscut ca și “colesterol bun” deoarece ajută la transportul colesterolului spre ficat, unde este metabolizat și, astfel, eliminat din organism. Valori crescute ale HDL colesterolului reprezintă un factor de protecție pentru boala cardiovasculară aterosclerotică.

– Colesterol total: Este suma colesterolului LDL, HDL și a altor fracțiuni lipidice de dimensiuni mai mici prezente în sânge.

Cum poate fi influențat nivelul colesterolului?

– Dieta: Consumul de grăsimi saturate și trans poate crește nivelul de LDL colesterol. Grăsimile nesaturate (cum ar fi cele din uleiurile vegetale, nuci și pește) pot ajuta la creșterea nivelului de HDL colesterol.

– Activitatea fizică: Exercițiile fizice regulate susțin creșterea HDL colesterolului și  reducerea LDL colesterolului.

– Greutatea corporală: O greutate in limite normale poate contribui la menținerea unui nivel normal de colesterol.

– Fumatul: Poate reduce nivelul de HDL și contribuie la deteriorarea arterelor, crescând riscul de ateroscleroză.

– Genetica: Predispoziția genetică poate influența nivelurile de colesterol. Unele persoane pot avea colesterol ridicat din cauza unor mutații genetice care afectează metabolismul lipidic.

– Vârsta și sexul: Nivelul de colesterol poate crește odată cu vârsta. Femeile tind să aibă niveluri mai mari de HDL colesterol comparativ cu bărbații, dar, după menopauză, nivelul de LDL poate crește prin deficit de hormoni estrogeni.

Cum se monitorizează și care este managementul corect al hipercolesterolemiei?

1. Teste de sânge: Este important să se monitorizeze nivelurile de colesterol prin analize de sânge regulate, mai ales dacă există factori de risc pentru boli cardiovasculare: LDL, HDL, Colesterol total, non-HDL, Profil lipidic, Lipoproteina (a) si Hipercolesterolemia familială, atunci când se suspectează o mutație genetică.

2. Dieta sănătoasă: Adoptarea unei diete sărace în grăsimi saturate și bogată în fibre și grăsimi nesaturate poate ajuta la menținerea unui nivel optim de colesterol.

3. Exerciții fizice: Activitatea fizică regulată, cum ar fi mersul pe jos, alergarea, înotul sau ciclismul, poate ajuta la controlul nivelului de colesterol.

4. Medicamente: În unele cazuri, medicamentele hipolipemiante, cum ar fi statinele, pot fi necesare pentru a controla nivelul de colesterol.

Cele mai comune mituri despre colesterol

Colesterolul este un subiect despre care există multe mituri și concepții greșite. Iată câteva dintre cele mai comune mituri despre colesterol și adevărul din spatele lor:

Mit 1: Colesterolul este întotdeauna rău pentru sănătate.

Adevărul: Colesterolul este esențial pentru funcționarea normală a organismului. Este necesar pentru formarea membranelor celulare, producerea de hormoni și sinteza vitaminei D. Atunci când nivelul de colesterol din sânge este prea ridicat crește riscul de  formare a plăcilor de aterom și, în consecință, de boală cardiovasculară aterosclerotică.

Mit 2: Toate grăsimile cresc colesterolul.

Adevărul: Nu toate grăsimile sunt la fel. Grăsimile saturate și grăsimile trans pot crește nivelul colesterolului LDL (“colesterol rău”). În schimb, grăsimile nesaturate, cum ar fi cele din uleiul de măsline, avocado și nuci, pot ajuta la scăderea nivelului de colesterol LDL și la creșterea nivelului de colesterol HDL (“colesterol bun”).

Mit 3: Colesterolul din alimentele pe care le mănânci crește direct colesterolul din sânge.

Adevărul: Colesterolul din alimentație are un impact mai redus asupra colesterolului din sânge comparativ cu grăsimile saturate și trans. Organismul reglează producția de colesterol în funcție de cât de mult colesterol se consumă. Astfel, pentru majoritatea oamenilor, consumul moderat de alimente care conțin colesterol nu are un impact major asupra nivelului de colesterol din sânge.

Mit 4: Numai persoanele supraponderale au colesterolul ridicat.

Adevărul: Chiar și persoanele cu greutate normală pot avea niveluri ridicate de colesterol. Colesterolul ridicat poate fi cauzat de dieta, stres, nivelul de activitate fizică, factori genetici, și alți factori de stil de viață. Este important pentru toată lumea să-și monitorizeze nivelul de colesterol, indiferent de greutatea corporală.

Mit 5: Dacă ai colesterolul HDL ridicat, nu trebuie să te îngrijorezi de LDL-Colesterol.

Adevărul: Deși un nivel ridicat de HDL poate oferi protectie împotriva bolilor de inimă, este totuși important să se mențină nivelul de LDL cât mai scăzut posibil. Un nivel ridicat de LDL este un factor de risc major pentru ateroscleroză și boli cardiovasculare.

Mit 6: Copiii nu trebuie să-și facă griji în privința colesterolului.

Adevărul: Chiar și copiii pot avea niveluri ridicate de colesterol, mai ales dacă au antecedente familiale de colesterol ridicat sau boli de inimă. Este important să se încurajeze obiceiurile alimentare sănătoase și activitatea fizică regulată încă de la o vârstă fragedă.

Mit 7: Colesterolul ridicat nu are simptome.

Adevărul: Colesterolul ridicat nu are simptome specifice și multe persoane nu știu că au valori mari ale colesterolului până când nu fac un test de sânge. Controalele regulate pentru monitorizarea nivelului de colesterol, ca măsuri preventive, contribuie la menținerea stării de sănătate.

Mit 8: Colesterolul ridicat poate fi tratat doar cu medicamente.

Adevărul: Deși medicamentele pot fi necesare pentru a controla colesterolul ridicat, schimbările în stilul de viață joacă un rol crucial. O dietă sănătoasă, exercițiile fizice regulate, menținerea unei greutăți corporale în limite normale și evitarea fumatului pot ajuta la reducerea nivelului de colesterol.

În concluzie, înțelegerea corectă a colesterolului și a modului în care acesta afectează starea de sănătate este esențială pentru prevenirea bolilor cardiovasculare și menținerea unei vieți echilibrate.

Nivelul de colesterol din sânge, în mod special nivelul LDL-Colesterol, este extrem de relevant pentru calcularea riscului cardiovascular individual. Dacă îți știi valorile colesterolului, poți calcula acest risc în pagina Calculator risc cardiovascular. Vei ști astfel și care este ținta ta personală pentru LDL-Colesterol.

Referințe:

1. https://www.synevo.ro/
2. https://www.mayoclinic.org/

Cuprins:

• Simptome și semne specifice pentru alergiile de interior
• Cauze și factori de risc
• Diagnosticul alergiilor respiratorii de interior
• Tratamentul alergiilor respiratorii de casă

Simptome și semne specifice pentru alergiile de interior

Simptomele alergiilor de interior pot varia de la ușoare la severe și includ:

• Strănuturi frecvente;
• Rinoree;
• Congestie nazală;
• Mâncărimi la nivelul nasului, ochilor și gâtului;
• Lăcrimare excesivă;
• Tuse;
• Dificultăți respiratorii;
• Erupții cutanate sau urticarie.

Simptomele pot fi prezente pe tot parcursul anului, dar pot fi mai intense în anumite perioade, cum ar fi toamna sau iarna, când oamenii petrec mai mult timp în interior.

Cauze și factori de risc

Alergiile de interior sunt cauzate de expunerea la alergeni specifici. Cei mai des întâlniți alergeni de interior sunt:

1. Acarienii din praful de casă (Dermatophagoides pteronyssinus și Dermatophagoides farinae)

Acarienii din praf reprezintă un factor declanșator frecvent al simptomelor specifice alergiilor și astmului. Sensibilizarea la acarienii din praful de casă este predictibilă pentru respirația șuierătoare persistentă și exacerbările la copiii diagnosticați cu astm.

Deși pot fi găsiți în întreaga casă, aceste organisme microscopice se dezvoltă în medii calde și umede, cum ar fi lenjeria de pat, mobilierul tapițat și covoarele. Pentru a preveni dezvoltarea acestui tip de alergie este recomandat a se înveli saltelele, somierele și pernele în huse speciale din țesături rezistente la alergeni cu fermoar etanș. Lenjeria de pat trebuie spălată săptămânal la temperaturi de minim 60°C și uscată într-un uscător fierbinte. Mențineți umiditatea scăzută prin utilizarea unui dezumidificator sau a aerului condiționat. Utilizarea covoarelor este recomandată doar în cazurile în care acestea sunt spălate sau curățate în mod regulat.

• Părul de animale (câine, pisică)

Contrar opiniei populare, nu există rase “hipoalergenice” de câini sau pisici. Acest lucru se datorează faptului că oamenii nu sunt alergici la părul de câine sau pisică, ci la un alergen care se găsește în saliva și scuamele (fulgi de piele moartă) acestora. Alergenii asociați contactului cu animalele de companie sunt unii dintre cei mai importanți alergeni de interior care provoacă alergii pe tot parcursul anului. Atacurile de astm la pacienții sensibilizați la alergeni proveniți de la câine sau pisică sunt asociate cu expunerea la niveluri ridicate ale acestor alergeni.

Simptomele alergiei la animalele de companie apar, de obicei, în câteva minute, în cazul expunerii pe termen scurt, dar, pentru unele persoane, acestea se agravează și devin mai severe la 8-12 ore după contactul cu animalul. În cazul unei expuneri îndelungate, simptomele pot apărea treptat.

Ca și metode preventive, se recomandă ca animalul să fie ținut afară, aceasta fiind doar o soluție parțială, deoarece în gospodăriile cu animale de companie în curte există în continuare concentrații mai mari de alergeni de origine animală. Este recomandat ca, înainte de a vă lua un animal de companie, să vă adresați unui medic alergolog pentru a stabili dacă sunteți alergic la animale. Dacă deja aveți, încercați să reduceți la minimum contactul și să îl țineți departe de dormitor și de alte camere în care petreceți mult timp. Ca și în cazul acarienilor, aspirați des covoarele sau, dacă se poate, chiar îndepărtați-le.

• Mucegaiuri (Cladosporium herbarum, Alternaria alternata, Aspergillus fumigatus)

Pentru a se dezvolta, mucegaiurile de interior au nevoie de umezeală. De aceea, sunt întâlnite, de obicei, în subsoluri, băi sau oriunde există scurgeri. Sensibilitatea la mucegaiuri poate provoca astm, rinită alergică, dermatită atopică prin contactul direct cu sporii de ciuperci. Sensibilizarea la speciile de mucegai este asociată cu exacerbări ale astmului care pun viața în pericol și cu o morbiditate ridicată în rândul pacienților astmatici.

Pentru a scăpa sau a evita apariția alergiei la mucegaiuri, trebuie să spălați suprafețele dure cu apă, detergent și, dacă este necesar, înălbitor 5% (a nu amesteca cu alți detergenți). Apoi uscați zona complet. Pentru îmbrăcăminte, spălarea cu apă și detergent este cea mai bună soluție. Dacă obiectele cu mucegai nu pot fi curățate și uscate, aruncați-le. Reparați și etanșați acoperișurile sau conductele cu scurgeri. Utilizarea dezumidificatoarelor în subsolurile umede poate fi utilă, dar goliți apa și curățați încăperile în mod regulat pentru a preveni formarea mucegaiului. Acordați o atenție deosebită în băi și bucătării, unde trebuie să aerisiți și să curățați pentru a descuraja dezvoltarea mucegaiului. Evitați să puneți covoare pe podele de beton și să depozitați obiecte în zone umede.

• Insecte (Blatella germanica – gândacul de bucătărie)

Gândacii sunt adesea găsiți în locuințele din zonele urbane dens populate, în școli sau în clădiri comerciale, însă aceștia se pot întâlni aproape oriunde. Acest lucru nu înseamnă că aveți o casă sau o zonă de locuit murdară. Copiii sensibilizați și expuși la niveluri ridicate de alergeni de gândaci au o incidență crescută a astmului. Blocați toate zonele în care gândacii pot intra în casă, cum ar fi: crăpături, fisuri din pereți și ferestre. Gândacii au nevoie de apă pentru a supraviețui, așa că reparați și sigilați toate robinetele și țevile cu scurgeri. Păstrați mâncarea în recipiente cu capac și depozitați farfuriile cu mâncare pentru animalele de companie după ce acestea au terminat de mâncat. Aspirați și măturați podeaua după masă și duceți gunoiul și materialele reciclabile. Folosiți containere de gunoi cu capac în bucătărie. Spălați vasele imediat după utilizare și curățați sub aragazuri, frigidere sau prăjitoare de pâine, unde se pot acumula firimituri. Ștergeți periodic aragazul și alte suprafețe și dulapuri din bucătărie.

• Epiteliile de animale (hamster)

În timp ce mătreața și saliva sunt sursa alergenilor de la pisici și câini, urina este sursa alergenilor de la iepuri, hamsteri, șoareci și porcușori de Guineea; prin urmare, persoanele alergice la epiteliile de hamster trebuie să evite să curețe cușca animalului. În plus, există studii care au arătat că persoanele care lucrează în laboratoarele de cercetare și se ocupă cu studiul animalelor și care au folosit mănuși, măști, halate de laborator și aparate de respirat au prezentat o reducere a simptomelor alergice cu 58%. 

Prin urmare, istoricul familial de alergii, expunerea timpurie și constantă la alergeni, coabitarea în zone urbane cu poluare crescută precum și umiditatea ridicată în locuințe reprezintă factorii de risc care pot declanșa o alergie de interior.

Diagnosticul alergiilor respiratorii de interior

Diagnosticul alergiilor de interior implică mai multe etape, prima fiind consultul la medicul alergolog care va afla istoricul medical al pacientului și va efectua un examen fizic pentru a identifica semnele clinice ale alergiilor. Ulterior pot fi recomandate:

• teste cutanate (prick test), prin care se vor aplica mici cantități de alergeni pe piele pentru a observa reacțiile cutanate. Până la 55% dintre copiii și tinerii cu simptome alergice pot prezenta teste cutanate pozitive la alergenii gândacilor.
• teste de laborator care măsoară anticorpii imunoglobulinei E (IgE) produși în sânge ca răspuns la anumiți alergeni din interior, precum: acarienii din praful casnic, mucegaiurile, părul și pielea de animale (pisici, câini), polen de la plante de interior (ex. „Crăciunița”), căpușe de pat, fragmente descuamate de piele umană și animală, particule de mucegai din aer (spori).

Astfel, medicul poate recomanda paneluri care conțin cei mai frecvenți alergeni de interior care vor măsura nivelurile de anticorpi IgE specifici pentru fiecare dintre aceștia. Un astfel de exemplu este:

Panel alergeni – alergeni de casa (indoor allergens).

Tratamentul alergiilor respiratorii de casă

Prin identificarea alergenilor specifici care cauzează simptomele unui pacient, medicii pot dezvolta strategii de tratament țintit pentru a îmbunătăți rezultatele pacientului. Mai mult de 80% dintre copiii care suferă de astm sunt sensibilizați la cel puțin un alergen pe tot parcursul anului, iar sensibilizarea IgE la alergeni proveniți de la acarieni din praful de casă, gândaci, rozătoare, animale de companie (câini și pisici) și mucegai este strâns asociată cu dezvoltarea rinitei și a astmului, precum și a simptomelor cutanate.

Recomandările privind tratamentul alergiilor de interior includ:

1.         Reducerea expunerii la alergeni prin măsuri cum ar fi curățenia frecventă, utilizarea purificatoarelor de aer și evitarea intrării în contact cu animalele de companie.

2.         Medicațiile sunt variate și adaptate fiecărui pacient în funcție de semnele și simptomele acestuia: antihistaminice, decongestionante, corticosteroizi nazali și, în cazuri severe, imunoterapia (injecții de desensibilizare).

3.         Terapie de desensibilizare: expunerea controlată la cantități crescânde de alergeni pentru a reduce sensibilitatea.

În concluzie, diagnosticarea și gestionarea alergiilor de interior sunt cruciale pentru a îmbunătăți calitatea vieții pacienților afectați. Pe lângă aceste tratamente, este importantă și evitarea alergenilor cunoscuți, menținerea unui mediu curat și uscat, precum și consultarea periodică a unui specialist pentru ajustarea terapiei în funcție de evoluția bolii. În unele cazuri, poate fi necesară și combinarea diferitelor tipuri de medicație pentru a obține un control optim al simptomelor.

Referințe:

1. https://www.forskasverige.se/wp-content/uploads/WAO-WhiteBook-2013.pdf
2. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/18331513/
3. https://www.aaaai.org/tools-for-the-public/conditions-library/allergies/indoor-allergens-ttr
4. https://www.thermofisher.com/phadia/wo/en/resources/allergen-encyclopedia/e84.html#:~:text=In%20sensitized%20individuals%2C%20allergic%20symptoms,angioedema)%2C%20and%20even%20anaphylaxis.

Cuprins:

• Ce este sindromul de intestin iritabil?
• Care este incidența?
• Care sunt cauzele sindromului de colon iritabil?
• Cum se manifestă sindromul de intestin iritabil?
• Ce investigații paraclinice sunt utile?
• Cum se clasifică și se stadializează afecțiunea?
• Ce presupune diagnosticul diferențial în sindromul de colon iritabil?
• Care e abordarea pentru un diagnostic pozitiv?
• Ce opțiuni de tratament sunt recomandate?
• Care e evoluția și prognosticul?

Care este incidența?

Sindromul de intestin iritabil afectează aproximativ 10-15% din populația globală, fiind mai frecvent diagnosticat la femei decât la bărbați. Este una dintre cele mai comune tulburări gastrointestinale, având un impact semnificativ asupra calității vieții pacienților.

Care sunt cauzele sindromului de colon iritabil?

Etiologia exactă a sindromului de colon iritabil nu este pe deplin înțeleasă, dar se consideră că este multifactorială, implicând:

• Factori genetici: predispoziția familială;
• Factori psihosociali: stres, anxietate, depresie;
• Alterări ale motilității intestinale;
• Hipersensibilitate viscerală;
• Disbioza microbiotei intestinale;
• Inflamație de grad scăzut;
• Factori alimentari: intoleranțe sau sensibilități alimentare.

Cum se manifestă sindromul de intestin iritabil?

Cele mai frecvente simptome întâlnite la pacienții cu sindrom de intestin iritabil sunt:

• Durere abdominală sau disconfort, de obicei ameliorate după eliminarea conținutului intestinal prin scaun (eliminarea materiilor fecale).
• Balonare și distensie abdominală.
• Modificări ale tranzitului intestinal: constipație, diaree, alternanță între constipație și diaree.
• Senzație de evacuare incompletă intestinală.
• Urgența de a defeca sau tenesme rectale.

Ce investigații paraclinice sunt utile?

In procesul de diagnosticare, medicul poate recomanda anumite investigații, în funcție de simptomatologia declarată si de concluziile anamnezei și a examenului fizic:

• Analize de sânge: pentru a exclude alte afecțiuni (anemie, infecții, boli inflamatorii)
• Teste din materii fecale: pentru a exclude infecții intestinale sau afecțiuni inflamatorii
• Endoscopie, colonoscopie sau sigmoidoscopie pentru a exclude boli organice (boala inflamatorie intestinală, cancer colorectal).
• Teste de intoleranță/alergie alimentară (ex. intoleranță la lactoză).

Cum se clasifică și se stadializează afecțiunea?

Sindromul de intestin iritabil se clasifică în funcție de predominanța simptomatologiei:

Sindrom de colon iritabil:

• cu predominanța constipației;
• cu predominanța diareei;
• mixt, cu alternanța între constipație și diaree;
• neclasificat, care nu se încadrează clar în celelalte subtipuri.

Ce presupune diagnosticul diferențial în sindromul de colon iritabil?

Diagnosticul sindromului de intestin iritabil se bazează pe excluderea altor afecțiuni care pot prezenta simptome similare. Iată principalele afecțiuni care trebuie luate în considerare în diagnosticul diferențial al SII:

1. Boala inflamatorie intestinală (BII)

• Colita ulcerativă și boala Crohn pot prezenta simptome similare cu SII, cum ar fi durerea abdominală și diareea.
• Simptome suplimentare: sângerare rectală, scădere în greutate, febră, anemie, oboseală.
• Investigații: colonoscopie cu biopsie, markeri inflamatori (CRP, VSH), calprotectină fecală.

2. Boala celiacă

• Boala autoimună la gluten care poate provoca simptome gastrointestinale similare cu SII.
• Simptome suplimentare: diaree cronică, scădere în greutate, anemie feriprivă, erupții cutanate (dermatită herpetiformă).
• Investigații: teste serologice (anticorpi anti-transglutaminază tisulară, anti-endomisium), biopsie intestinală.

3. Intoleranțe alimentare și alergii

• Intoleranța la lactoză și alergiile alimentare pot provoca dureri abdominale, balonare și diaree.
• Investigații: teste de intoleranță la lactoză, testarea pentru alergii alimentare (testele cutanate, IgE specifice).

4. Infecții intestinale

• Infecțiile bacteriene, virale sau parazitare pot provoca simptome acute sau cronice asemănătoare cu SII.
• Simptome suplimentare: febră, scaune sangvinolente sau mucoase, simptome sistemice.
• Investigații: coprocultură, testele pentru paraziți, PCR pentru agenți patogeni specifici.

5. Neoplasme gastrointestinale

• Cancerul colorectal și alte tumori gastrointestinale pot provoca simptome similare, dar sunt de obicei asociate cu semne alarmante.
• Simptome suplimentare: sângerare rectală, scădere în greutate inexplicabilă, anemie feriprivă.
• Investigații: colonoscopie, imagistică (CT, RMN).

6. Boala diverticulară

• Diverticuloza și diverticulita pot cauza dureri abdominale și modificări ale tranzitului intestinal.
• Simptome suplimentare: febră, sensibilitate la palparea abdomenului inferior stâng.
• Investigații: colonoscopie, CT abdominal.

7. Sindromul de suprapopulare bacteriană a intestinului subțire

• Proliferarea bacteriană excesivă în intestinul subțire poate provoca simptome, cum ar fi: balonare, durere abdominală și diaree.
• Investigații: test respirator pentru identificarea hidrogenului in aerul respirat.

8. Tulburări funcționale ale tranzitului intestinal

• Constipația cronică funcțională și diareea funcțională pot mima simptomele SII.
• Investigații: testul de tranzit colonic, manometria anorectală.

9. Endometrioza (la femei)

• Prezența țesutului endometrial în afara uterului poate cauza dureri abdominale și simptome gastrointestinale.
• Simptome suplimentare: dureri pelvine, dismenoree, infertilitate.
• Investigații: ecografie pelvină, laparoscopie.

10. Tulburări endocrine și metabolice

• Hipotiroidismul și hipertiroidismul pot influența motilitatea intestinală.
• Simptome suplimentare: modificări ale greutății, simptome specifice ale disfuncției tiroidiene.
• Investigații: teste de funcție tiroidiană (TSH, T4, T3).

11. Afecțiuni psihice

• Afecțiuni cum ar fi anxietatea și depresia, pot agrava simptomele gastrointestinale.
• Evaluare: anamneză psihiatrică, chestionare de evaluare a simptomelor psihologice.

Identificarea corectă a sindromului de intestin iritabil necesită o evaluare atentă a simptomelor și excluderea altor afecțiuni prin investigații adecvate. Un diagnostic precis permite aplicarea tratamentului optim și managementul eficient al simptomelor.

Care e abordarea pentru un diagnostic pozitiv?

Diagnosticul se bazează pe criteriile Roma IV:

• Durere abdominală recurentă, prezentă cel puțin o zi pe săptămână în ultimele trei luni, asociată cu două sau mai multe dintre următoarele:
  • Relație cu defecația.
  • Schimbare în frecvența scaunelor.
  • Schimbare în forma (aspectul) scaunelor. Simptomele trebuie să fie prezente în ultimele șase luni.

Ce opțiuni de tratament sunt recomandate?

Tratamentul sindromului de colon iritabil este multimodal, incluzând:

• Modificări dietetice: diete low-FODMAP, evitarea alimentelor declanșatoare.
• Probiotice.
• Medicamente antispastice.
• Laxative sau medicamente antidiareice, în funcție de tipul SII.
• Antidepresive triciclice sau inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (SSRI) pentru simptomele psihosociale și co-analgezie în cadrul tratamentului durerii abdominale.
• Terapie comportamentală cognitivă, hipnoterapie.
• Suport psihologic și gestionarea stresului.

Care e evoluția și prognosticul?

SII este o afecțiune cronică, cu perioade de remisie și exacerbări. Deși nu este o boală progresivă și nu scurtează durata vieții, impactul asupra calității vieții poate fi semnificativ. Prognosticul variază, fiind influențat de severitatea simptomelor, comorbiditățile psihosociale și răspunsul la tratament. Managementul adecvat poate ameliora simptomele și îmbunătăți calitatea vieții pacienților.

Referințe:

1. International Foundation for Gastrointestinal Disorders (www.iffgd.org)
2. Rome Foundation (www.theromefoundation.org)
3. ”Management of irritable bowel syndrome” by Robin Spiller et al., published in The Lancet Gastroenterology & Hepatology

Cuprins:

• Cancerul testicular – Ce analize trebuie să faci pentru a-l depista la timp
• Ce reprezintă cancerul testicular?
• Cancer testicular – Cauze
• Simptome cancer testicular
• Tipuri de cancer testicular
• Stadii ale cancerului testicular
• Tratament pentru cancerul testicular
• Rolul laboratorului în monitorizarea și tratamentul cancerului testicular
• Importanța screeningului și vizitelor regulate la medic
• Cum previi cancerul testicular
• Întrebări frecvente privind cancerul testicular

Cele mai frecvente patologii testiculare includ:

1. Varicocelul este o afecțiune caracterizată prin dilatarea venelor din scrot, care afectează fluxul sanguin din testicule și poate contribui la infertilitate.
2. Orhita constă în inflamația testiculului, de obicei cauzată de infecții bacteriene sau virale, cum ar fi oreionul, care se manifestă prin: durere, umflături și disconfort la nivelul testiculului afectat.
3. Epididimita este definită prin inflamația epididimului caracterizată prin durere și umflare, adesea cauzată de infecții cu transmitere sexuală.
4. Torsiunea testiculară este o urgență medicală care apare atunci când cordonul spermatic se răsucește, întrerupând fluxul de sânge la testicul și cauzând durere intensă. Dacă nu este tratată prompt, poate duce la pierderea testiculului.
5. Hidrocelul reprezintă o acumulare de lichid în scrot, care poate cauza disconfort, dar de obicei nu este periculos și poate dispărea spontan.
6. Cancerul testicular este cea mai frecventă formă de cancer la bărbații tineri, între 15 și 35 de ani, dar este relativ rar comparativ cu alte tipuri de cancere. Totuși, acesta este unul dintre cele mai comune cancere și are un prognostic bun dacă este detectat și tratat precoce.

Ce reprezintă cancerul testicular?

Cancerul testicular este o afecțiune malignă caracterizată prin proliferarea necontrolată a celulelor din țesuturile testiculului. De obicei, acest tip de cancer se dezvoltă în celulele germinale, responsabile de producerea spermatozoizilor.

Incidenţa cancerului testicular în Europa este în creştere, dublându-se la fiecare 20 de ani.

Cancer testicular – Cauze

Literatura de specialitate nu menționează cauze clare ale cancerului testicular, această afecțiune fiind inițiată de modificări ale ADN-ului din celulele testiculare, ce vor determina proliferare necontrolată și formarea unei mase de celule tumorale.

Pe măsură ce evoluează, tumoarea poate depăși limita testiculului, iar celulele canceroase se pot răspândi în alte părți ale corpului, afectând cel mai frecvent: ganglionii limfatici, ficatul și plămânii.

Cancer testicular – Factorii de risc

Deși nu există factori de risc modificabili asociați cancerului de testicule, iată o listă de condiții care pot crește riscul de a dezvolta această maladie:

• Testicul necoborât în scrot – criptorhidism. Riscul ramâne ridicat chiar dacă testiculul a fost coborât printr-o intervenție chirurgicală.
• Istoric familial de cancer testicular
• Anomalii ale penisului și uretrei (hipospadias)
• Context etnic. Cancerul testicular este cel mai frecvent la persoanele caucaziene (albe).

Simptome cancer testicular

În cancerul testicular, simptomele pot varia, dar câteva semne și simptome incipiente pot atrage atenția asupra unei posibile probleme și ar trebui să fie investigate prompt de un medic:

• Nodul sau mărirea unui testicul – un nodul nedureros sau o umflătură în testicul este cel mai comun simptom. Orice schimbare în mărime sau consistență față de celălalt testicul ar trebui să fie examinată.
• Senzație de greutate în scrot – mulți pacienți descriu o senzație neobișnuită de greutate sau disconfort în scrot.
• Durere surdă în abdomenul inferior, spate sau zona inghinală – deși durerea nu este întotdeauna prezentă, uneori aceasta poate apărea și poate fi un semn de metastazare a cancerului.
• Sensibilitate la nivelul sânilor (ginecomastie) – creșterea sau sensibilitatea sânilor pot apărea la bărbați din cauza dezechilibrelor hormonale legate de cancerul testicular.
• Durere bruscă și intensă – deși rar, torsiunea testiculară (care poate fi provocată de o tumoare) poate duce la o durere severă, necesitând îngrijiri medicale de urgență.

Oricare dintre cele de mai sus, în special nodulul nedureros sau schimbarea în dimensiune a testiculului, ar trebui să fie imediat sesizate unui specialist, deoarece diagnosticul precoce crește semnificativ șansa de vindecare.

Complicații ale cancerului testicular

Cele mai frecvente complicații sunt legate de:

• intervenția chirurgicală de înlăturare a tumorii:  sângerări, infecții și infertilitate (dacă ambele testicule sunt îndepărtate)
• metastazare (răspândirea) în:
• Ficat
• Plămânii
• Zona retroperitoneală
• Creier
• Oase.

Când trebuie să mergi la medic

Orice schimbare la nivelul scrotului și al testiculelor ar trebui investigată la medic. Dacă un bărbat identifică unul dintre simptomele de mai sus, este cu atât mai important să se prezinte pentru un consult.

Este posibil ca simptomele să nu fie cauzate de cancer, dar dacă sunt, cu cât cancerul este depistat mai devreme, cu atât cresc șansele de succes ale tratamentului. 

Tipuri de cancer testicular

În funcție de tipul celular implicat, cancerul testicular este clasificat în două categorii principale:

A. Seminom (55 – 60%)

Un tip de cancer cu creștere mai lentă, de obicei mai sensibil la radioterapie.

B. Tumori non-seminom

Include mai multe subtipuri (cum ar fi coriocarcinomul, teratomul, carcinomul embrionar și tumora de sac vitelin) și este, în general, mai agresiv decât seminomul.

C. Tumori stromale

Mult mai rare și cu un prognostic excelent, dacă sunt rezecate chirurgical.

Cancer la testicule – diagnostic

Diagnosticul se bazează, în primul rând, pe histologia masei testiculare înlăturată prin orhiectomie inghinală sau prin chirurgie conservatoare.

În cazul tumorilor avansate şi cu boală rapid progresivă ce necesită administrarea urgentă a chimioterapiei, diagnosticul poate fi susținut de tabloul clinic tipic şi de evaluarea markerilor serici. Testele utilizate pentru diagnosticarea cancerului testicular includ:

Ecografia scrotală

Ecografia oferă medicului mai multe detalii cu privire la modificările de la nivelul scrotului și al testiculelor, putând indica dacă nodulii sunt în interiorul sau în afara testiculului. Modificările din interiorul testiculului sunt mai susceptibile de a fi cancer testicular.

Analize necesare pentru depistarea cancerului testicular

Stadializarea şi evaluarea riscului se fac tinând cont și de rezultatele câtorva analize de laborator:

• hemogramă completă
• creatinină
• electroliţi
• enzime hepatice
• lactatdehidrogenaza (LDH)
• Markerii tumorali (α-fetoproteina, βHCG) sunt necesari pentru confirmarea seminomului pur. Markerii sunt recoltaţi înainte de orhiectomie şi repetaţi la minim 7 zile după orhiectomie.

Când fertilitatea e afectată, trebuie efectuate:

• dozarea testosteronului total, a hormonului luteinizant (LH) şi a hormonului stimulator foliculinic (FSH) – înaintea intervenției chirurgicale,
• analiza spermei şi prelevarea acesteia pentru conservare – înainte de operaţie şi chimioterapie.

Stadii ale cancerului testicular

Stadializarea cancerului testicular oferă indicii despre dimensiunea tumorii și despre gradul de răspândire, fiind de ajutor și în stabilirea tratamentului.

Stadiul 0

Neoplazia celulelor germinale in situ (GCNIS) indică prezența celulelor anormale doar în tubii seminiferi (tubii mici din interiorul testiculului), fără răspândire locală.

Stadiul 1

Stadiul 1 este cel mai incipient stadiu al cancerului testicular. Cancerul este localizat doar în testicul și nu s-a răspândit la ganglionii limfatici din apropiere sau la alte organe.

Stadiul 2

În stadiul 2, celulele canceroase s-au răspândit din testicul în ganglionii limfatici din apropiere, din abdomen sau pelvis.

Stadiul 3

Cancerul testicular în stadiul 3 indică răspândirea la ganglionii limfatici sau la distanță în alte organe.

Tratament pentru cancerul testicular

Tratamentul cancerului testicular depinde de tipul histologic al tumorii (seminom sau non-seminom), stadiul bolii și starea generală a pacientului. Orhiectomia (îndepărtarea chirurgicală a testiculului) reprezintă standardul de îngrijire şi orhiectomia parţială poate fi efectuată în situaţii specifice.

Principiile terapeutice de bază presupun:

A. Tratament chirurgical

Orhiectomia radicală inghinală este prima și cea mai importantă etapă terapeutică. Implică îndepărtarea chirurgicală a testiculului afectat și este utilizată atât pentru diagnostic (confirmarea histopatologică a tipului de cancer), cât și pentru tratament. Procedura este realizată printr-o incizie inghinală, pentru a preveni diseminarea celulelor tumorale.

B. Chimioterapia

Este utilizată mai ales în cazurile avansate sau dacă există risc de diseminare și poate fi administrată în regim adjuvant după orhiectomie, pentru a reduce riscul de recidivă. Medicamentele frecvent utilizate includ: cisplatina, etoposidul și bleomicina, care sunt eficiente împotriva celulelor canceroase testiculare.

C. Radioterapia

Este folosită mai ales pentru tratarea seminoamelor (care sunt mai sensibile la radiații) în stadii incipiente sau pentru metastazele localizate în ganglionii limfatici retroperitoneali. Radioterapia nu este de obicei indicată pentru non-seminoame, deoarece acestea sunt mai puțin sensibile la radiații.

D. Disecția ganglionilor limfatici retroperitoneali

Este o intervenție chirurgicală indicată uneori în cazurile de tumori non-seminomatoase pentru a îndepărta ganglionii limfatici cu risc de metastază. Procedura poate fi curativă și este recomandată atunci când există semne de metastazare în acesti ganglioni.

Supraveghere activă pentru cazurile cu risc scăzut de recidivă (de obicei seminoame sau tumori non-seminomatoase în stadii incipiente), în care medicul poate recomanda doar monitorizarea atentă prin analize de sânge, imagistică și alte investigații periodice.

Terapia cu testosteron (sau tratamentul hormonal de substituție a testosteronului) este necesară după îndepărtarea ambelor testicule, pentru a acoperi necesarul de testosteron al organismului. Prin combinarea acestor metode, cancerul testicular are o rată de vindecare foarte ridicată, chiar și în stadii non-incipiente.

Rolul laboratorului în monitorizarea și tratamentul cancerului testicular

Efectul tratamentului trebuie monitorizat prin investigații imagistice (radiografie torace, CT) şi dozarea markerilor tumorali la o lună după terminarea tratamentului, iar în cazul existenţei unei mase de ţesut rezidual, examenul PET-CT este recomandat.

Importanța screeningului și vizitelor regulate la medic

Nu există niciun test de screening standard sau de rutină pentru depistarea precoce a cancerului testicular. Cel mai adesea, acesta este descoperit de către bărbați fie din întâmplare, la autoexaminare. Uneori, cancerul este descoperit de un medic în timpul unui examen fizic de rutină.

Cum previi cancerul testicular

Prevenția cancerului testicular este limitată, deoarece nu există factori de risc modificabili asociați cu această boală. Totuși, câteva măsuri pot contribui la detectarea timpurie și la reducerea riscului de complicații:

• Autoexaminarea testiculară regulată reprezintă una dintre cele mai importante metode de depistare precoce. Se recomandă ca bărbații, în special cei cu vârste între 15 și 35 de ani, să își examineze lunar testiculele pentru a identifica orice nodul, mărire, durere sau schimbare de formă sau textură. Examinarea ar trebui să fie efectuată după un duș cald, când scrotul este relaxat.
• Consultații medicale periodice atunci când există antecedente de cancer testicular sau de criptorhidie (testicul necoborât). În aceste cazuri este important ca pacienții să fie monitorizați periodic de către un medic urolog.
• Evitarea factorilor de risc potențiali prin prevenirea expunerii la substanțe chimice și radiologice periculoase. Deși factorii de risc ai cancerului testicular nu sunt complet înțeleși, totuși se recomandă adoptarea unui stil de viață sănătos, care poate contribui la sănătatea generală a sistemului reproducător.
• Informarea și educația prin creșterea conștientizării în rândul bărbaților tineri și a personalului medical privind simptomele și importanța autoexaminării. Aceste măsuri pot duce la diagnosticarea timpurie, care este crucială pentru un tratament eficient.

Prevenția cancerului testicular rămâne limitată la identificarea precoce a simptomelor, iar diagnosticarea rapidă este esențială pentru a asigura o rată ridicată de succes a tratamentului.

Întrebări frecvente privind cancerul testicular

Orice modificare apărută la nivelul testiculelor va stârni în mintea oricărui bărbat o serie de întrebări și preocupări legate de gravitatea situației și de pașii necesari pentru a asigura funcționarea normală a aparatului reproducător.

Cine este cel mai expus riscului de a dezvolta cancer testicular?

Cancerul testicular este cel mai frecvent diagnosticat la bărbații tineri și de vârstă mijlocie (15-45 ani), iar riscul este mai mare în cazul bărbaților cu un testicul necoborât în scrot.

Cât de des ar trebui să fac o autoexaminare testiculară?

Orice bărbat cu vârsta cuprinsă între 15 – 40 de ani trebuie să efectueze autoexaminarea testiculelor în fiecare lună pentru a identifica la timp orice modificări. Cel mai bun moment pentru examinare este imediat după o baie sau un duș cald. Pielea scrotală este mai relaxată în acest moment și testiculele pot fi simțite mai ușor.

Ce teste de laborator sunt utilizate pentru diagnosticarea cancerului testicular?

Testele de laborator folosite pentru monitorizarea cancerului testicular includ gonadotropina corionică umană beta, alfa-fetoproteina și lactat dehidrogenază. Totuși, existența acestor markeri în sânge nu înseamnă neapărat că aveți cancer. Este necesară și o ecografie scrotală și un consult medical de specialitate pentru a stabili cu siguranță diagnosticul.

Poate cancerul testicular să fie vindecat?

Cancerul testicular este vindecabil. Deși un diagnostic de cancer este întotdeauna grav, vestea bună despre cancerul testicular este că este tratat cu succes în 95% dintre cazuri. Tratat la timp, rata de vindecare crește la 98%.

Cum pot reduce riscul de a dezvolta cancer testicular?

Factorii de risc pentru cancerul testicular nu sunt modificabili, așa că nu au fost identificate modalități de a-l preveni. Totuși, controalele regulate la medic alături de autopalparea testiculelor pot contribui la un diagnostic precoce.

Dacă am avut cancer testicular, există riscul de recidivă?

Un procent mic dintre bărbații afectați de cancer testicular vor suferi o recidivă la un moment dat în viața lor. Majoritatea tumorilor recidivante apar la 1-2 ani după ce tumorile inițiale au fost tratate.

Cancerul testicular afectează fertilitatea?

Tratamentul pentru cancer testicular nu afectează, de obicei, fertilitatea, în cele mai multe cazuri acesta fiind localizat într-un singur testicul.

Referințe:

1. Groll RJ, Warde P, Jewett MA. A comprehensive systematic review of testicular germ cell tumor surveillance. Crit Rev Oncol Hematol 2007
2. van As NJ, Gilbert DC, Money-Kyrle J, et al. Evidence-based pragmatic guidelines for the follow-up of testicular cancer: optimising the detection of relapse. Br J Cancer 2008
3. Huddart R, Kataja V. Mixed or non-seminomatous germ-cell tumors: ESMO clinical recommendations for diagnosis, treatment and follow-up. Ann Oncol (2008)
4. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/testicular-cancer-care/symptoms-causes/syc-20352986
5. https://www.cancerresearchuk.org/about-cancer/testicular-cancer