Cuprins:

• Cum se transmite roseola infantum?
• Ce simptome sunt specifice pentru roseola infantum?
• Cum diagnosticăm roseola infantum?
• Cum gestionăm acasă roseola infantum?
• Când este necesară intervenția medicului?
• Roseola infantum și rujeola

Cum se transmite roseola infantum?

Virusul herpetic uman de tip 6 poate pătrunde în organism pe cale nazală sau orală. Acesta se transmite atunci când copilul inhalează picături care conțin virusul, la contactul cu persoane infectate care tușesc, strănută, vorbesc sau râd. După expunerea la virus, perioada de incubatie este cuprinsă între 5 și 15 zile, apoi copilul va incepe să manifeste simptome tipice de roseola infantum.²

Ce simptome sunt specifice pentru roseola infantum?

Simptomele rozeolei pot include:

• Febră – boala debutează în cele mai multe cazuri, brusc, cu febră mare – adesea mai mare de 39,4 grade Celsius ce durează între 3 și 5 zile. Unii copii pot simți durere în gât, pot prezenta rinoree sau tuse, înainte sau simultan cu febra. Copilul poate dezvolta inflamație la nivelul ganglionilor limfatici, cu sensibilitate și mărirea în dimensiuni a celor din regiunea gâtului.
• Erupții cutanate – după ce febra dispare, va apărea adesea o erupție cutanată, care se manifestă specific sub forma unor pete multiple, de dimensiuni mici, aplatizate. Erupția debutează frecvent la nivelul toracelui, se extinde pe spate și abdomen și apoi pe gât și brațe, uneori la nivelul picioarelor și al feței. Erupția nu este pruriginoasă sau dureroasă și poate să persiste ore sau zile. În unele cazuri, aceasta poate să apară în afara contextului febril.³

Alte semne și simptome ale rozeolei pot include: stare de iritabilitate, diaree ușoară, apetit scăzut, edeme palpebrale.

Cum diagnosticăm roseola infantum?

Roseola poate fi diagnosticată de către medicul pediatru pe baza simptomelor – care inițial sunt similare cu cele întâlnite în multe alte boli ale copilăriei, cum ar fi rujeola.

Uneori pentru confirmarea infecției sunt utile și testele serologice efectuate mai ales pe seruri-perechi (la debutul bolii și în perioada de convalescență) pentru demonstrarea seroconversiei anticorpilor de tip IgG. Anticorpii de tip IgG apar în prima săptămână după infecție, ating un maxim la aproximativ 14 zile și persistă toată viața. Anticorpii de tip IgM pot fi detectați la începutul infecției cu HHV-6 și persistă câteva săptămâni, însă pot lipsi în unele cazuri.

Diagnosticul pozitiv al unei infecții primare poate fi demonstrat prin seroconversia anticorpilor de tip IgG de la un rezultat negativ către unul pozitiv, sau prin prezența anticorpilor de tip IgM. Prezența anticorpilor de tip IgM la unii adulți poate sugera reactivarea bolii.

Cum gestionăm acasă roseola infantum?

De obicei, părinții pot îngriji copilul sau bebelușul acasă prin odihnă, hidratare și administrare de analgezice sau anti-piretice la copiii care resimt disconfort, din cauza febrei ridicate. Infecția ar trebui să se remită în decurs de o săptămână. În timpul puseului febril, când contagiozitatea este ridicată, se evită contactul cu colectivitatea⁴.

Nu se administează aspirină copiilor sub 16 ani, existând pericolul de apariție a sindromului Reye. Schema de administare a medicamentelor antipiretice, precum si dozele aferente, trebuie respectate conform indicațiilor medicului pediatru.

Când este necesară intervenția medicului?

Părinții trebuie să se prezinte la medic sau la spital, în cazul apariției următoarelor simptome:

• Respirație dificilă, tuse sau alte semne de pneumonie;⁵
• Febră de 38,9°C sau mai mare, timp de peste 24 de ore fără alte simptome;
• Crize convulsive;
• Erupție cutanată care provoacă mâncărimi sau durere;
• Greață, vărsături sau diaree;
• Semne de deshidratare – urină de culoare închisă, pliu cutanat persistent și stare de oboseală extremă.

Roseola infantum și rujeola

Deși aceste 2 boli prezintă similarități, există factori diferențiatori, cum ar fi modallitatea de apariție a simptomelor (debutul)  și evoluția bolii.⁶

Atât roseola infantum, cât și rujeola pot avea un aspect asemănător, deoarece se prezintă, de obicei, cu o erupție maculopapulară. Cu toate acestea, aspectul erupției cutanate a rozeolei este de obicei roșu-roșcat, în timp ce în cazul rujeolei aceasta este roșu-maroniu.

Deși cele două boli pot fi ușor confundate, există și alte caracteristici care ajută la diferențierea rozeolei de rujeolă: erupția specifică rozeolei începe la nivelul trunchiului și se extinde către restul corpului, în timp ce erupția  rujeolică debutează la nivelul feței și se extinde către zonele inferioare ale acestuia.

Referințe:

1. Roseola (Sixth Disease): Symptoms, Causes, Treatment & Prevention (clevelandclinic.org)
2. Roseola | Johns Hopkins Medicine
3. Roseola – Symptoms and causes – Mayo Clinic
4. Roseola – NHS (www.nhs.uk)
5. Roseola vs. measles rash: What is the difference? (medicalnewstoday.com)

Cuprins:

• Care sunt motivele apariției acestora?
• Cât sunt de frecvente?
• Care sunt manifestările clinice?
• Ce investigații paraclinice se recomandă?
• Cum se pune diagnosticul?
• Cum se diferențiază cele două afecțiuni?
• Care este conduita terapeutică?
• Cum evoluează aceste patologii?

Care sunt motivele apariției acestora?

Cauzele exacte ale astmului bronsic nu sunt pe deplin cunoscute, dar se consideră că o multitudine de factori contribuie la dezvoltarea sa, inclusiv predispoziția genetică, expunerea la alergeni (cum ar fi polenul, acarienii din praf, mucegaiul), infecțiile respiratorii, agenții poluanți, fumatul activ sau pasiv și stresul.

Bronșita obstructivă este adesea asociată cu infecțiile virale ale căilor respiratorii determinate de  virusurile respiratorii gripale sau sincițiale. Fumatul este un factor de risc important în dezvoltarea bronșitei cronice obstructive (BPOC) – o formă cronică de bronșită obstructivă.

Cât sunt de frecvente?

Astmul bronșic afectează o mare parte din populație și este una dintre cele mai comune afecțiuni respiratorii cronice. Prevalența variază între diferite regiuni geografice și grupuri de vârstă, dar este mai frecvent întâlnit la copii și adulți tineri.

Bronșita obstructivă se întâlnește în special la adulți și este mai frecvent diagnosticată la fumători sau la persoane expuse la poluanți atmosferici. Incidența bronșitei obstructive poate varia în funcție de regiune, dar este considerată o afecțiune comună la nivel global.

Care sunt manifestările clinice?

Simptomele astmului bronsic pot include respirație șuierătoare (wheezing), dispnee expiratorie, tuse paroxistică, senzație de presiune la nivelul toracelui și lipsă de aer. Aceste simptome pot varia în intensitate și pot fi declanșate de stimuli precum alergeni, exercițiul fizic sau infecții respiratorii.

În bronșita obstructivă apare tuse persistentă cu expectorație de mucus, dificultăți respiratorii, wheezing (respirație șuierătoare) și senzație de constricție toracică (în piept). Aceste simptome pot fi prezente pe o perioadă indelungată și pot fi exacerbate în timpul infecțiilor respiratorii sau expunerii la iritanți.

Ce investigații paraclinice se recomandă?

Evaluarea funcției respiratorii cu ajutorul spirometriei poate fi utilă pentru a măsura volumul fluxului de aer și a detecta obstrucția căilor respiratorii în astmul bronșic. Alte teste, precum cele cutanate sau analizele sanguine, pot fi realizate pentru a identifica alergenii specifici și pentru a evalua gradul de inflamație.

În bronșita obstructivă, testele de evaluare a funcției pulmonare, cum ar fi spirometria, pot ajuta la evaluarea gradului de obstrucție a căilor respiratorii. Analizele sanguine și imagistica toracică pot fi realizate pentru a exclude alte afecțiuni și pentru a evalua starea generală a plămânilor și a căilor respiratorii.

Cum se pune diagnosticul?

Diagnosticul de astm bronsic se bazează pe istoricul pacientului, examenul fizic și rezultatele testelor paraclinice. Simptomele caracteristice, cum ar fi respirația șuierătoare și dificultățile respiratorii recurente, în combinație cu obstrucția reversibilă a căilor respiratorii observată la spirometrie, sunt aspecte importante pentru un diagnostic corect.

Pentru bronșita obstructivă, diagnosticul presupune integrarea istoricului și a simptomelor pacientului, a examenului fizic și, totodată, a rezultatelor testelor paraclinice. Prezența tusei persistente și a obstrucției căilor respiratorii identificată la spirometrie contribuie la un diagnostic acurat.

Cum se diferențiază cele două afecțiuni?

Diagnosticul diferențial între astmul bronsic și bronșita obstructivă poate fi dificil, deoarece majoritatea simptomelor și semnelor sunt similare în ambele afecțiuni. Cu toate acestea, există câteva caracteristici distincte care pot ajuta la diferențierea lor. Este important de menționat că în practica clinică, diagnosticul diferențial este realizat pe baza unei evaluări complete a simptomelor, istoricului medical, examinării fizice și a rezultatelor testelor paraclinice.

Astmul bronșic se caracterizează prin simptome episodice de dispnee (dificultate respiratorie), respirație șuierătoare și tuse. Aceste simptome pot fi declanșate de factori precum alergeni, exercițiul fizic sau infecții respiratorii.

Obstrucția căilor respiratorii în astm este reversibilă, adică poate fi ameliorată semnificativ sau complet prin administrarea de medicamente bronhodilatatoare (cum ar fi beta-agoniștii) sau corticosteroizi inhalatori, iar simptomele pot varia în intensitate și pot avea perioade de remisie și perioade de exacerbare.

Obstrucția căilor respiratorii în bronșita obstructivă este mai persistentă și mai puțin reversibilă față de astm. Administrarea de bronhodilatatoare poate ameliora simptomele, dar nu va restabili complet nivelul fluxului de aer. Fumatul și expunerea la iritanți sunt factori de risc importanți în dezvoltarea bronșitei obstructive.

Care este conduita terapeutică?

Tratamentul astmului bronșic implică o abordare multidisciplinară și poate include utilizarea de medicamente bronhodilatatoare (cum ar fi inhalatoarele cu beta-agoniști), medicamente antiinflamatoare (cum ar fi corticosteroizii inhalatori), evitarea factorilor declanșatori, educarea pacienților și adoptarea unui plan de acțiune personalizat.

În bronșita obstructivă, arsenalul terapeutic se bazează pe administrarea de bronhodilatatoare pentru a ușura obstrucția căilor respiratorii și utilizarea de mucolitice pentru a ajuta la eliminarea mucusului din plămâni. Este important să se evite fumatul și expunerea la iritanți și să se urmeze un plan de monitorizare, pentru gestionarea simptomelor.

Cum evoluează aceste patologii?

Astmul bronșic este o afecțiune cronică, dar cu un management adecvat și un tratament corect, majoritatea pacienților pot controla simptomele și pot duce o viață normală. Cu toate acestea, în unele cazuri, astmul poate fi mai sever și poate necesita ajustarea terapiei, pentru a controla simptomele și a preveni exacerbările.

De asemenea bronșita obstructivă are o evoluție cronică, de cele mai multe ori, simptomele putând fi recurente. Însă, printr-o gestionare adecvată a bolii, inclusiv prin evitarea factorilor declanșatori și  tratament simptomatic, se poate ajunge la controlul simptomelor și la menținerea unei calități bune a vieții.

Referințe:

1. Global Initiative for Asthma (GINA) – ghiduri de practică clinică pentru astmul bronsic: https://ginasthma.org/gina-reports/
2. Global Initiative for Chronic Obstructive Lung Disease (GOLD) – ghiduri de practică clinică pentru bronșita obstructivă cronică și boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC): https://goldcopd.org/
3. American Thoracic Society (ATS) – ghiduri și publicații despre diagnosticul și managementul astmului bronsic și bronșitei obstructive: https://www.thoracic.org/
4. British Thoracic Society (BTS) – ghiduri și publicații despre diagnosticul și managementul astmului bronsic și bronșitei obstructive: https://www.brit-thoracic.org.uk/
5. National Institute for Health and Care Excellence (NICE) – ghiduri de practică clinică din Marea Britanie privind diagnosticul diferențial și managementul astmului bronsic și bronșitei obstructive: https://www.nice.org.uk/

Cuprins:

• Hepatita virală – definiție și patogenie
• Clasificare hepatita virală
• Simptome hepatită virală
• Analize de laborator recomandate pentru diagnosticul specific de hepatită virală
• Tratament

Clasificare hepatita virală

Hepatita A sau hepatita infecțioasă (HAV) este cauzată de virusul hepatitic A și se transmite prin ingestia de apă sau alimente contaminate cu fecale infectate. În 2021, în România au fost înregistrate un număr de 873 de cazuri¹, în scădere față de anii anteriori. Infecția poate persista, de la câteva săptămâni, la câteva luni.

Hepatita B (HBV) apare în urma infecției cu virusul hepatitic B și se transmite prin contactul cu sângele, fluidele corporale infectate, sau în urma unor relații sexuale neprotejate, cu o persoană infectată. Conform datelor publicate în ECDC (European Center for Diseases Prevention and Control) în 2021, România a raportat 18 cazuri de hepatită acută B².

Hepatita C (HCV) este provocată de virusul C și apare de obicei, în urma contactului direct cu sângele unei persoane infectate, de exemplu, prin utilizarea de ace infectate, transfuzii de sânge sau transmiterea verticală de la mamă la copil, în timpul nașterii.

Hepatita D sau hepatita Delta (HDV): este o formă rară și severă de hepatită, prezentă la persoanele deja infectate cu virusul hepatitei B și apare ca urmare a prezenței infecției cu virusul D.

Hepatita E (HEV): este asemănătoare hepatitei A și este transmisă prin ingestia de apă sau alimente contaminate cu fecale infectate. Este răspândită în întreaga lume, cu o prevalență mai mare în țările în curs de dezvoltare ori subdezvoltate. Epidemiile de hepatită virală E se produc  în zonele cu acces limitat la apă potabilă, la sisteme sanitare eficiente și la serviciile de igienă.

Simptome hepatită virală

Simptomele hepatitelor virale pot varia în funcție de tipul de virus și de stadiul infecției. Cu toate acestea există multe persoane care au această infecție și nu prezintă simptome, în acest fel nefiind conștiente de prezența infecției. Dacă există o infecție acută, simptomele pot apărea oricând, într-un interval cuprins între 2 săptămâni și 6 luni de la expunere.

Febra, oboseala, pierderea poftei de mâncare, greața, vărsăturile, durerile abdominale, urina închisă la culoare, scaunele de culoare deschisă, durerile articulare și icterul (colorarea în galben a pielii și a sclerei oculare) sunt simptome specifice pentru hepatita acută. Forma cronică se poate dezvolta de-a lungul a zeci de ani. În cazurile severe, pot apărea complicații, cum ar fi insuficiența hepatică acută sau cronică.

Analize de laborator recomandate pentru diagnosticul specific de hepatită virală

Diagnosticul pozitiv al hepatitelor virale se bazează pe prezența markerilor serologici virali specifici, confirmarea infecției, prin detectarea ARN-ului sau ADN-ului viral în sânge și evaluarea funcției hepatice prin măsurarea nivelului enzimelor hepatice (alaninaminotransferaza (ALT) și aspartataminotransferaza (AST)) și a markerilor de afectare hepatică, astfel:

Hepatita A

Se poate solicita testarea pentru hepatita A atât în scop de diagnostic cât și pentru evaluarea imunității. Astfel, se recomandă anticorpii Anti-HAV-IgM care sunt produși de organism atunci când o persoană este infectată pentru prima dată și sunt de obicei detectabili de la două săptămâni de la debutul simptomelor până la aproximativ șase luni. Un alt test utilizat este Anti-HAV total care detectează atât anticorpii IgM, cât și IgG și este utilizat pentru a identifica infecțiile acute cât și pentru evaluarea imunității. După ce pacientul se recuperează în urma unei infecții cu hepatita A, acesta devine imun la viitoarele infecții, datorită dezvoltării de anticorpi protectori, sau imunizarea se va produce după vaccinarea împotriva hepatitei A.

Hepatita B

Testele care se solicită inițial pentru hepatita B evaluează anticorpii și antigenele virale  hepatice tip B, astfel:

• AgHBs (antigenul de suprafață tip B) poate fi utilizat pentru a confirma prezenta  infectiei virale, deci de a ajuta la diagnosticarea formelor de boala acută și cronică, produse de VHB.
• Anticorpi Anti-HBs sunt produși în mod natural, ca răspuns la prezența AgHBs în organism, în câteva săptămâni sau luni. Prezența anticorpilor anti-HBs confirmă că pacientul s-a vindecat de hepatita B (sau că s-a vaccinat) și astfel, că a dobândit imunitate la această infecție.
• Anticorpi Anti-HBc apar atunci când se observă simptome specifice hepatitei și rămân detectabili toată viața. Rezultatele acestui test sunt interpretate alături de alte teste, pentru a evalua recuperarea după o infecție anterioară cu VHB și pentru a face diferența între infecțiile acute și cele cronice.
• Anticorpi Anti-HBc-IgM sunt detectați numai în cazul infecțiilor acute cu hepatita B, în termen de șase luni de la infectare.

Dacă sunteți diagnosticat cu hepatita B pe baza acestor teste inițiale, pot fi utilizate teste suplimentare pentru a monitoriza boala, pentru a ghida tratamentul și pentru a determina dacă puteți transmite virusul altor persoane. Aceste teste suplimentare pot include:

• Ag HBe este prezent doar la pacienți cu AgHBs pozitiv. Testul este recomandat de medici pentru a vedea gradul de infecțiozitate (capacitatea de a răspândi virusul hepatic tip B la alte persoane).
• Anti-HBe este produs ca răspuns la prezența de AgHBe, în infecțiile acute. Dispariția AgHBe și detectarea de anti-HBe în sânge, (numită seroconversie) sugerează ameliorarea bolii și prezice eliminarea virusului, pe termen lung. Boala hepatică cronică este mai frecventă la cei depistați AgHBe + și mai puțin frecventă, în cazul apariției de anticorpi anti-HBe.
• ADN viral hepatita B (cantitativ) detectează prezența de material genetic viral și determină nivelul încărcăturii virale din sânge. Are rol în depistarea precoce a infecției acute la persoane cu risc crescut, înainte de apariția de AgHBs în ser. Testul este adesea utilizat pentru a monitoriza răspunsul la terapia antivirală,  la pacienții cu infecții cronice cu VHB.

Hepatita C – există mai multe tipuri de teste de depistare a hepatitei cu virus C:

• Anticorpii Anti-HCV– confirmă dacă ați fost sau nu expus la virusul hepatic C la un moment dat, în decursul vieții. Dacă acest test este pozitiv, următorul pas este testarea ARN viral hepatita C (cantitativ), care  poate indica dacă există o infecție actuală și poate măsura cantitatea de ARN HCV, acesta fiind și un indicator pentru monitorizarea răspunsului la tratament.
• Virusul hepatitei C-genotipare – identifică genotipul hepatitei C (există 6 genotipuri) în vederea recomandării unui tratament adecvat.

Hepatita D – în cazul pacienților cu infecție hepatică B acută sau cronică documentată, aceștia trebuie testați și pentru confirmarea prezenței de anticorpi Anti-HD în vederea diagnosticului pentru hepatita D (coinfecție). Dacă testul este pozitiv, se recomandă ARN viral hepatită D (cantitativ) pentru monitorizarea tratamentului antiviral.

Hepatita E – pentru detectarea infecţiei recente cu virus hepatitic E precum și monitorizarea pacienţilor postinfecţie este recomandată testarea virusului hepatitei E – Anticorpi IgG, IgM (Westernblot).

Tratament

Tratamentul hepatitelor virale variază în funcție de tipul de virus. Pentru hepatita A, se recomandă repausul la pat și administrarea de lichide pentru a preveni deshidratarea. În cazul hepatitei B, există vaccinuri disponibile și, în unele cazuri, pot fi utilizate medicamente antivirale pentru a controla replicarea virală. Pentru hepatita C, terapia antivirală cu acțiune directă a devenit principala metodă de tratament și poate duce la vindecarea infecției în majoritatea cazurilor.

Evolutia hepatitelor virale și complicațiile asociate depind de tipul de virus și de stadiul infecției. În stadiile acute, majoritatea persoanelor se recuperează complet. Cu toate acestea, în cazurile de hepatită cronică, există riscul dezvoltării de ciroză hepatică, insuficiență hepatice și cancer hepatic.

Referințe:

1. World Health Organization (WHO) – Hepatitis Fact Sheet: https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/hepatitis-a
2. Centers for Disease Control and Prevention (CDC) – Viral Hepatitis: https://www.cdc.gov/hepatitis/index.htm
3. Manns MP, et al. Hepatitis E. Nat Rev Dis Primers. 2016;2:16086.
4. Wedemeyer H, et al. Hepatitis D virus infection: new insights and remaining challenges. J Hepatol. 2011;55(3):S30-S38.
5. Pawlotsky JM. Hepatitis C virus (HCV) and human immunodeficiency virus (HIV) infection: evidence for less impact of HCV infection on the intracellular replication of HIV in vitro. Clin Infect Dis. 1999;29(1):150-151.
6. https://www.testing.com/tests/hepatitis-a-test/
7. https://www.testing.com/tests/hepatitis-b-test/
8. https://www.testing.com/tests/hepatitis-c-test/

Cuprins:

• Ce este glutenul?
• Ce efecte are glutenul asupra organismului?
• Ce este boala celiacă?
• Rolul testelor de laborator în boala celiacă
• Sensibilitatea la gluten (Intoleranța la gluten, sensibilitate la gluten non-celiacă)
• Alergia la grâu

Ce este glutenul?

Glutenul este reprezentat de un grup de proteine care se găsesc în grâu (grâu dur,  spelta, făină, farro, graham, etc.), secară, orz și triticale – un hibrid al grâului cu secara. Glutenul ajută alimentele să își mențină forma, și poate fi găsit în multe tipuri de alimente². Grâul se găsește în mod obișnuit în pâine, produse de patiserie, supe, paste făinoase, cereale, sosuri, dressing-uri pentru salată. Orzul este utilizat în mod obișnuit în pâine, supe, diverse tipuri de mâncare, deși este cultivat în principal ca furaj pentru animale și ca sursă de malț pentru băuturile alcoolice, în special pentru bere³.Secara se găsește în pâinea și berea de secară, alte cereale.

Ce efecte are glutenul asupra organismului?

Organismul are enzime digestive care ne ajută să descompunem alimentele. Proteaza este enzima care ajută în procesarea proteinelor, dar nu poate descompune complet glutenul. Glutenul nedigerat ajunge astfel în intestinul subțire. Majoritatea oamenilor pot face față glutenului nedigerat fără probleme. Dar, în unele cazuri, acesta poate declanșa un răspuns autoimun sever însoțit de simptome neplăcute.

Un răspuns autoimun la ingestia de gluten va produce boala celiacă, afectând intestinul subțire.

Unele persoane, care nu au boala celiacă, par totuși să se simtă rău după ce consumă alimente care conțin gluten. Ei pot manifesta senzație de balonare, diaree, dureri de cap sau erupții cutanate. Aceasta ar putea fi o reacție la toți carbohidrații dificil de digerat, nu doar la gluten. Acești carbohidrați, numiți FODMAPS (acronimul complet reprezintă oligozaharide fermentabile, dizaharide, monozaharide și polioli) fermentează în intestin. Persoanele cu sensibilitate la nivelul intestinului subțire, pot resimți disconfort din cauza acestui proces de fermentație, deci nu neapărat din cauza glutenului⁴.

Ce este boala celiacă?

Boala celiacă este o afecțiune autoimună. Aceasta constă în faptul că sistemul imunitar (sistemul de apărare al organismului împotriva infecțiilor) atacă în mod eronat țesuturi sănătoase. În cazul bolii celiace, sistemul imunitar ‘’confundă’’ structuri chimice din anumite țesuturi cu substanțe ce se găsesc în gluten, considerându-le o amenințare pentru organism, și acționează în mod eronat asupra acestora. Această acțiune deteriorează suprafața intestinului subțire, perturbând capacitatea organismului de a absorbi nutrienții din alimente⁵.

Nu este pe deplin clar care este cauza care determină sistemul imunitar să acționeze în acest mod eronat, dar combinația între factorii de mediu și predispoziția genetică pare să joace un rol important.

Consumul de alimente care conțin gluten poate declanșa o serie de simptome intestinale, cum ar fi: diaree, durere gastrică, balonare și flatulență, indigestie, constipație.

Boala celiacă poate provoca, de asemenea, simptome generale, inclusiv oboseală (ca urmare a faptului că organismul nu primește suficiente substanțe nutritive din alimente), pierderea spontană în greutate, dermatită herpetiformă, infertilitate, neuropatie periferică, ataxie.

Copiii cu boală celiacă pot să manifeste tulburări de creștere și pot avea o pubertate întârziată.

Rolul testelor de laborator în boala celiacă

Scopul principal al testelor este cel de diagnosticare, monitorizare și screening. Pentru a diagnostica boala celiacă, sunt utilizate mai multe tipuri de teste care pot detecta semnele unei reacții autoimune la gluten.

Screeningul constă în trierea persoanelor care prezintă simptomatologie digestiva nespecifică, sau care nu au prezentat niciun simptom. Deși nu este o procedură de rutină, medicii pot recomanda teste de depistare a bolii celiace la persoanele cu antecedente familiale de boală sau cu alți factori de risc care fac mai probabilă apariția acestei afecțiuni. Transglutaminaza tisulară (tTG) a fost identificată ca fiind autoantigenul major în boala celiacă. Anticorpii anti-transglutaminază tisulară IgA reprezintă testul cel mai sensibil pentru boala celiacă, însă în cazurile în care această afecţiune se asociază cu un deficit de IgA testul nu mai este concludent fiind necesară determinarea anticorpilor de tip IgG.

Alte teste pot fi folosite pentru a determina probabilitatea ca o persoană să aibă boala celiacă sau pentru a confirma complicații care pot fi cauzate de boala celiacă⁶. Testarea genetică pentru alelele HLA este utilă pentru :  

• pacienți simptomatici cu niveluri echivoce de anticorpi anti-tTG sau cu un rezultat neconcludent la biopsia de mucoasă intestinală,
• pacienți anterior simptomatici care au devenit asimptomatici dupa instituirea dietei fără gluten și care nu doresc sa efectueze testul de provocare cu gluten;
• pacienți simptomatici care nu răspund la dieta fără gluten;
• diagnosticul diferențial la un pacient care prezintă simptome similare bolii celiace;
• rudele de gradul 1 și 2 ale pacienților cu boala celiacă;
• evaluarea pacienților din grupele de risc amintite mai sus.

Monitorizarea are în vedere urmărirea modului în care se schimbă starea unui pacient. Pentru boala celiacă, acest lucru se efectuează de obicei pentru a evalua eficiența tratamentului și a dietei, precum și efectele malabsorbției nutrienților la nivelul intestinului subțire:

• Nivelurile de anticorpi anti-endomisium IgA se corelează de obicei cu severitatea bolii şi scad odată cu introducerea dietei fără gluten, ajungând la valori foarte mici sau chiar negative după aproximativ 9 luni de regim.
• Anticorpii anti-endomisium IgG prezintă titruri semnificativ crescute la pacienţii cu boală celiacă care asociază deficit selectiv de IgA². Pot fi utilizaţi atât pentru diagnostic cât şi pentru monitorizarea complianţei la dieta fără gluten.
• Determinarea anticorpilor anti-gliadin deamidad IgG și anti-gliadin deamidad IgA este utilă pentru evaluarea pacienților suspectați de boală celiacă și a răspunsului la tratament cu o dietă fără gluten.

Sensibilitatea la gluten (Intoleranța la gluten, sensibilitate la gluten non-celiacă)

Intoleranța la gluten, numită și sensibilitate la gluten, sensibilitate la gluten non-celiacă sau sensibilitate la grâu non-celiacă, este o tulburare în care organismul reacționează inadecvat la consumul de gluten⁷.

În unele privințe, intoleranța la gluten este similară cu boala celiacă. O intoleranță la gluten poate cauza tulburări la nivelul sistemului digestiv, dar nu va provoca leziuni permanente la nivelul intestinului subțire sau al altor organe. Diferența dintre intoleranța la gluten și boala celiacă este dată de faptul că persoanele cu boală celiacă pot dezvolta leziuni la nivelul intestinului subțire ulterior ingestiei de alimente ce conțin gluten. Confirmarea diagnosticul de intoleranță la gluten impune tot dieta restrictivă cu eliminarea glutenului din alimentație, dar acesta nu va provoca daune permanente organismului.

Simptomele comune ale sensibilității la gluten sunt:  senzație de balonare și durere gastrică, diaree, constipație sau vărsături, stări de oboseală, dureri osoase sau articulare, dureri de cap, amorțeală, depresie, mâncărimi ale pielii. Multe dintre aceste simptome sunt similare cu simptomele bolii celiace. Diferența majoră între simptomele intoleranței la gluten și cele ale bolii celiace constă în faptul că boala celiacă poate provoca leziuni permanente la nivelul intestinului subțire și poate determina apariția  anemiei și întârzierea creșterii.

Alergia la grâu

Alergiile apar atunci când sistemul imunitar reacționează exagerat la o substanță străină – cum ar fi polenul, veninul de albine sau părul de animale de companie – sau la un aliment, care în mod normal nu  nu determină activarea sistemului imun la majoritatea oamenilor.

Gravitatea alergiilor variază de la o persoană la alta, de la iritații minore până la anafilaxie. Deși majoritatea alergiilor nu pot fi vindecate, tratamentul poate ajuta la ameliorarea simptomelor specifice.

Simptomele alergice, care depind de substanța în cauză, pot afecta căile respiratorii, sinusurile și pasajele nazale, pielea și sistemul digestiv.

Alergia la grâu este o reacție alergică la alimentele care conțin grâu. Reacțiile alergice (hiperrăspuns al sistemului imunitar)  pot fi cauzate de consumul de grâu și, de asemenea, în unele cazuri, de inhalarea făinii de grâu. Pacientul poate dezvolta o alergie la oricare dintre cele patru clase de proteine din grâu – albumină, globulină, gliadină și gluten.

În caz confirmat de alergie la grâu, este posibil să fiți alergic și la orz, ovăz și secară. Cu toate acestea, cu excepția cazului în care sunteți alergic la alte cereale decât grâul, dieta fără grâu recomandată este mai puțin restrictivă decât o regimul fără gluten.

Un copil sau un adult cu alergie la grâu este probabil să dezvolte semne și simptome, la câteva minute sau ore după ce a consumat alimente ce conțin grâu. Semnele și simptomele specifice includ: tumefierea feței, mâncărimi sau iritații ale gurii sau gâtului, urticarie, erupție cutanată cu mâncărimi sau tumefierea  pielii, congestie nazală, dureri de cap, dificultăți de respirație, crampe, greață sau vărsături, diareea și chiar anafilaxie⁸.

Un examen fizic, un istoric medical detaliat și o serie de teste vor contribui la stabilirea unui diagnostic.

Instrumentele de diagnosticare pot include:

• Teste cutanate;
• Teste serologice – Dacă o afecțiune a pielii sau posibilele interacțiuni cu anumite medicamente împiedică efectuarea testelor cutanate, medicul poate solicita analize de laborator care depistează anticorpii specifici ce cauzează reacții la alergeni comuni, inclusiv la proteinele de grâu;
• Păstrarea unui jurnal alimentar;
• Dieta de eliminare;
• Test de provocare alimentară.

Referințe:

1. Gluten Intolerance: Symptoms, Test, Non-Celiac Gluten Sensitivity (clevelandclinic.org)
2. What is Gluten? | Celiac Disease Foundation
3. Barley | Description, Nutrition, Uses, & Facts | Britannica
4. What Is Gluten and What Does It Do? | Johns Hopkins Medicine
5. Coeliac disease – NHS (www.nhs.uk)
6. Celiac Disease Testing – Testing.com
7. Gluten Intolerance | Gastroenterology (intermountainhealthcare.org)
8. Allergies – Symptoms and causes – Mayo Clinic

Cuprins:

• Care sunt motivele apariției acestora?
• Cum se clasifică tulburările de tranzit?
• Cum se manifestă tulburările de tranzit?
• Ce examene paraclinice se recomandă?
• Cum se confirmă tulburările de tranzit?
• Ce optiuni terapeutice există?
• Cum evolueaza aceste afecțiuni?

Care sunt motivele apariției acestora?

 Cauzele tulburărilor de tranzit pot fi diverse și pot fi determinate de anumiți factori psihologici (stres, anxietate) și dietetici (alimentație dezechilibrată, consum excesiv de grăsimi sau fibre), tulburări neurologice, afecțiuni endocrine sau pot fi consecința unor  efecte secundare ale anumitor medicamente sau infecții intestinale.

Cum se clasifică tulburările de tranzit?

Tulburările de tranzit ale tubului digestiv pot fi clasificate în funcție de simptomul predominant:

Constipația se caracterizează prin dificultatea sau întârzierea evacuării scaunului și/sau eliminarea scaunului în cantități mici sau rare. Este una dintre cele mai frecvente probleme digestive și poate afecta persoane de toate vârstele. Diversele forme ale constipației sunt identificate în funcție de durata simptomelor, cauza subiacentă și modul în care se realizează  evacuarea intestinale:

1. Constipația cronică: caracterizată de prezența simptomelor de constipație timp de cel puțin 3 luni în ultimele 6 luni. Poate fi asociată cu o funcție intestinală lentă sau alterată, tulburări de evacuare sau o combinare a acestora.
2. Constipația funcțională: Este cel mai frecvent tip de constipație și nu are o cauză organică identificabilă. Poate fi asociată cu factori precum alimentația, sedentarismul, stresul și schimbările obiceiurilor de evacuare.
3. Constipația de tranzit lent se caracterizează prin mișcări intestinale rare și dificultate în eliminarea scaunului. Tranzitul intestinal este întârziat, iar scaunele pot fi dure și uscate. Poate fi cauzată de factori precum dieta dezechilibrată, consumul scăzut de fibre, deshidratarea sau un stil de viață sedentar.
4. Constipația de tranzit rapid se definește printr-un tranzit intestinal accelerat, cu evacuări intestinale frecvente și scaune moi sau apoase. Poate fi asociată cu afecțiuni precum sindromul de intestin iritabil sau alte tulburări intestinale.
5. Constipația de evacuare dificilă este caracterizată prin dificultatea în eliminarea scaunului din cauza funcției defectuoase a musculaturii pelviene sau a altor probleme anatomice. Poate fi asociată cu tulburări ale nervilor sau mușchilor implicați în procesul de defecație.

Diareea este o afecțiune caracterizată prin evacuarea frecventă a scaunelor moi/apoase. Este însoțită adesea de o creștere a volumului scaunului și de modificări ale consistenței acestuia. Diareea poate fi o reacție a organismului la o infecție, parte a unei afecțiuni gastrointestinale sau alte cauze. Clasificarea diareei se poate realiza în funcție de durată, etiologie și caracteristicile scaunelor, cum ar fi:

1. Diareea acută caracterizată de apariția bruscă și durează de obicei câteva zile până la două săptămâni. Este cel mai frecvent cauzată de infecții virale, bacteriene sau parazitare, precum gastroenterita virală sau intoxicațiile alimentare.
2. Diareea cronică -persistă timp de cel puțin patru săptămâni și poate fi cauzată de o varietate de afecțiuni, cum ar fi boala inflamatorie intestinală, sindromul de intestin iritabil, malabsorbția, alergiile alimentare sau afecțiunile endocrine.
3. Diareea osmotică – apare atunci când substanțe care nu pot fi absorbite în mod normal, cum ar fi lactoza sau sorbitolul, atrag apă în intestin, ducând la scaune moi și apoase. Aceasta poate fi cauzată de intoleranțe alimentare, precum intoleranța la lactoză, sau de utilizarea anumitor medicamente.
4. Diareea secretorie – se produce atunci când mucoasa intestinului secretă în exces fluide și electroliți în lumenul intestinal, ceea ce duce la scaune lichide. Aceasta poate fi cauzată de infecții bacteriene, precum holera (Vibrio cholerae), sau de tumori secretorii,  în intestin.
5. Diareea produsă de antibiotice – anumite antibiotice pot afecta echilibrul bacterian normal din intestin, cauzând diaree. Aceasta poate fi cauzată de proliferarea bacteriilor patogene sau suprapopulăriicu Clostridium difficile.
6. Diareea funcțională – este o formă de diaree cronică care nu are o cauză organică evidențiabilă și este asociată cu tulburări de motilitate intestinală sau cu sindromul de intestin iritabil.

Alternanța constipație-diaree: caracterizată prin alternarea episoadelor de constipație și a celor de diaree.

Tranzit accelerat: caracterizat prin tranzit intestinal rapid, cu scaune apoase și frecvente.

Cum se manifestă tulburările de tranzit?

Simptomele tulburărilor de tranzit ale tubului digestiv pot varia în funcție de tipul tulburării, dar pot include: balonare, durere abdominală, senzație de plenitudine, senzație de evacuare incompletă, flatulență, greață și senzație de arsură la nivelul stomacului.

Ce examene paraclinice se recomandă?

Diagnosticul tulburărilor de tranzit ale tubului digestiv implică evaluarea simptomelor și istoricului medical al pacientului, dar pot fi necesare și unele investigații paraclinice, cum ar fi:

• Analize de sânge: pentru a exclude alte afecțiuni asociate.
• Teste din materii fecale pentru a evalua prezența infecțiilor sau a tulburărilor de digestie și de absorbție.
• Endoscopie digestivă superioară: pentru a vizualiza direct tubul digestiv, zona proximală și a exclude alte afecțiuni.
• Manometrie esofagiană: pentru a evalua motilitatea esofagiană.
• Colonoscopie: pentru a examina intestinul gros și pentru diagnosticul diferențial cu alte afecțiuni.

Cum se confirmă tulburările de tranzit?

Diagnosticul pozitiv al tulburărilor de tranzit se bazează pe prezența simptomelor specifice și excluderea altor afecțiuni care ar putea cauza aceleași simptome, integrând si rezultatele examinărilor paraclinice.

Ce optiuni terapeutice există?

Tratamentul tulburărilor de tranzit ale tubului digestiv depinde de tipul specific al acestora și de severitatea simptomelor. Opțiunile terapeutice pot include:

• Modificări ale stilului de viață și ale dietei: o alimentație echilibrată, consumul adecvat de fibre, hidratarea corespunzătoare și reducerea stresului.
• Medicamente: pot fi medicamente care acționează asupra tonusului intestinal, medicamente care echilibrează flora intestinală, medicamente care acționează asupra secreției hidrice la nivelul intestinului, sau medicamente cu acțiune asupra agenților patogeni implicați (de exemplu, antibioterapie).
• Terapie comportamentală: cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală, care poate ajuta la gestionarea stresului și a anxietății asociate cu tulburările de tranzit.
• Tratamente individualizate: în cazurile mai grave sau dacă există alte afecțiuni asociate, poate fi necesară administrarea unor tratamente specifice, cum ar fi terapia hormonală sau intervenția chirurgicală.

Cum evoluează aceste afecțiuni?

Tulburările de tranzit ale tubului digestiv pot afecta calitatea vieții și pot duce la complicații precum deshidratare, malnutriție, hemoragii sau deteriorarea calității mucoasei intestinale. Evoluția poate fi variabilă, iar prognosticul depinde de tipul și cauza specifică a tulburării, precum și de eficacitatea tratamentului administrat.

Referințe:

1. Ford, A. C., Moayyedi, P., Lacy, B. E., Lembo, A. J., Saito, Y. A., Schiller, L. R., … & Quigley, E. M. (2014). American College of Gastroenterology monograph on the management of irritable bowel syndrome and chronic idiopathic constipation. American Journal of Gastroenterology, 109(S1), S2-S26. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/25091148/
2. Rao, S. S., Rattanakovit, K., & Patcharatrakul, T. (2016). Diagnosis and management of chronic constipation in adults. Nature Reviews Gastroenterology & Hepatology, 13(5), 295-305.
3. Sperber, A. D., Dumitrascu, D., Fukudo, S., Gerson, C., Ghoshal, U. C., Gwee, K. A., … & Simren, M. (2017). The global prevalence of IBS in adults remains elusive due to the heterogeneity of studies: a Rome Foundation working team literature review. Gut, 66(6), 1075-1082. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/26818616/

Cuprins:

• Care sunt motivele aparitiei HTA secundare?
• Ce factori sunt implicati in declansarea HTA secundare?
• Care este mecanismul de producere a HTA secundare?
• Cum se manifestă HTA secundară?
• Ce investigații paraclinice se recomandă?
• Cum se confirmă diagnosticul?
• Cum evoluează HTA secundară?
• Care este arsenalul terapeutic in HTA secundară?
• Ce sfaturi ar trebui urmate?

Care sunt motivele apariției HTA secundare?

Etiologia hipertensiunii arteriale secundare este diversă și poate presupune următoarele condiții sau factori:

1. Boli renale: boli renale cronice, sindromul nefrotic, stenoza arterei renale, glomerulonefrita, boală polichistică renală etc.
2. Tulburări endocrine:sindromul Cushing (exces de cortisol), feocromocitomul (tumoră a glandei suprarenale), hiperplazia suprarenaliană congenitală, hiperaldosteronismul primar (sindromul Conn), etc.
3. Afecțiuni vasculare: coarctația aortei (îngustarea aortei), sindromul Takayasu (arterită care implică inflamarea unui segment al aortei), etc.
4. Medicamente: contraceptive orale, corticosteroizi, medicamente imunosupresoare, etc.
5. Afecțiuni asociate sarcinii: hipertensiune indusă de sarcină, preeclampsie, eclampsia, etc.

Ce factori sunt implicati in declansarea HTA secundare?

Factorii de risc pentru dezvoltarea hipertensiunii arteriale secundare implică: antecedentele familiale de hipertensiune arterială secundară, vârsta înaintată, obezitatea, sedentarismul, consumul excesiv de sare și alcool, fumatul, diabetul zaharat și nivelurile ridicate de stres.

Care este mecanismul de producere a HTA secundare?

Patogenia hipertensiunii arteriale secundare este în strânsă legătură cu afecțiunea care cauzează creșterea tensiunii arteriale. Spre exemplu, în cazul bolilor renale, disfuncția renală poate duce la retenția de sodiu și de apă, activarea sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA) și creșterea rezistenței vasculare periferice, ceea ce duce la creșterea tensiunii arteriale.

Cum se manifestă HTA secundară?

Semnele clinice ale hipertensiunii arteriale secundare variază funcție de afecțiunea de bază și pot include: cefalee (dureri de cap), vertij (amețeli), palpitații, tulburări de vedere, edeme perifierice, dispnee (dificultăți de respirație) și episoade de angină.

Ce investigații paraclinice se recomandă?

Examenele paraclinice în cazul hipertensiunii arteriale secundare implica:

1. Măsurarea tensiunii arteriale: se suspicionează atunci când se înregistrează valori crescute ale tensiunii arteriale de mai multe ori, în diferite momente ale zilei.
2. Analize de sânge: se pot efectua analize pentru a evalua funcția renală, nivelurile hormonilor tiroidieni, nivelurile de potasiu, sodiu și altele.
3. Ecografie renală: pentru a evalua structura și funcția rinichilor.
4. Teste de imagistică medicală: poate fi necesar un examen angiografic, o tomografie computerizată sau rezonanța magnetică nucleară (RMN) pentru evaluarea sistemul vascular și a organele suspecte ca fiind afectate.

Cum se confirmă diagnosticul?

Diagnosticul pozitiv al hipertensiunii arteriale secundare se realizează prin identificarea cauzei declanșatoare a tensiunii arteriale crescute, iar normalizarea valorilor tensionale odată cu îndepărtarea cauzei sau cu inițierea tratamentului corespunzător acesteia confirmă componenta strict secundară a hipertesiunii arteriale. Medicul va evalua istoricul medical al pacientului, va efectua un examen fizic detaliat și va solicita analize de laborator (potasiu, sodiu creatinină, glicemie, colesterol total, trigliceride și examen de urină),  și investigații suplimentare (ecografie renală,  electrocardiogramă, etc) pentru a identifica cauza specifică.

Cum evoluează HTA secundară?

Complicațiile hipertensiunii arteriale secundare presupun afectarea organelor țintă, cum ar fi insuficiența renală, insuficiența cardiacă, accidentul vascular cerebral, afectarea vaselor de sânge periferice și alte complicații directe ale afecțiunii de bază.

Evoluția hipertensiunii arteriale secundare depinde de cauza subiacentă și de modul în care este aceasta gestionată și tratată. Tratamentul adecvat și controlul valorilor tensiunii arteriale pot ajuta la reducerea riscului de complicații și la îmbunătățirea prognosticului.

Care este arsenalul terapeutic in HTA secundară?

Opțiunile de tratament pentru hipertensiunea arterială secundară includ:

1. Tratamentul bolii de bază: se urmărește tratarea sau gestionarea corectă a afecțiunii care cauzează hipertensiunea arterială secundară, cum ar fi tratamentul bolilor renale sau endocrine, intervenția chirurgicală pentru coarctația de aortă, etc.
2. Medicamente antihipertensive: în unele cazuri, medicația poate fi necesară pentru a controla valorile tensiunii arteriale. Clasele terapeutice pot include diuretice, inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, blocante ale receptorilor de angiotensină, blocante ale canalelor de calciu, beta-blocante și altele.
3. Modificări ale stilului de viață: reducerea consumului de sare, adoptarea unei diete sănătoase, pierderea în greutate, renunțarea la fumat, exercițiile fizice regulate și gestionarea stresului pot fi utile în controlul hipertensiunii arteriale Secundare.

Ce sfaturi ar trebui urmate?

Este important să consulți un medic specialist pentru evaluarea și tratamentul adecvat al hipertensiunii arteriale secundare, deoarece fiecare caz poate avea particularități specifice în funcție de cauza subiacentă.

Referințe:

1. James PA, Oparil S, Carter BL, et al. 2014 evidence-based guideline for the management of high blood pressure in adults: report from the panel members appointed to the Eighth Joint National Committee (JNC 8). JAMA. 2014;311(5):507-520.
2. Carey RM, Whelton PK; 2017 ACC/AHA Hypertension Guideline Writing Committee. Prevention, detection, evaluation, and management of high blood pressure in adults: synopsis of the 2017 American College of Cardiology/American Heart Association Hypertension Guideline. Ann Intern Med. 2018;168(5):351-358.
3. Chobanian AV, Bakris GL, Black HR, et al; Joint National Committee on Prevention, Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood Pressure. National Heart, Lung, and Blood Institute; National High Blood Pressure Education Program Coordinating Committee. Seventh report of the Joint National Committee on Prevention, Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood Pressure. Hypertension. 2003;42(6):1206-1252.
4. Laffer CL, Elijovich F. Secondary hypertension: causes and management. J Clin Hypertens (Greenwich). 2009;11(8):457-462.
5. Textbook of Nephro-Endocrinology. 1st edition. Edited by Ajay K. Singh, Gordon H. Williams. Academic Press, 2018.
6. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/secondary-hypertension/diagnosis-treatment/drc-20350684

Cuprins:

• Care sunt tipurile de prostatită?
• Sindromul durerii pelvine cronice (SDPC)1
• Prostatita bacteriană acută
• Prostatita bacteriană cronică
• Prostatita inflamatorie asimptomatică
• Care pot fi cauzele prostatitei?
• Care sunt instrumentele de diagnostic?
• Cine este expus riscului de a dezvolta prostatită?
• Opțiuni de tratament în cazul prostatitei
• Care sunt complicațiile prostatitei?

Care sunt tipurile de prostatită?

Există, în general, patru tipuri de prostatită:

• Prostatita cronică/sindromul durerii pelvine cronice
• Prostatita bacteriană acută
• Prostatita bacteriană cronică
• Prostatita inflamatorie asimptomatică

Sindromul durerii pelvine cronice (SDPC)¹

SDPC este cel mai frecvent tip de prostatită, a cărei prevalență reală în populația generală este necunoscută datorită suprapunerii manifestărilor clinice cu cele întâlnite în cazul altor afecțiuni benigne ale prostatei (de exemplu, hipertrofia benignă de prostată sau sindromul durerii cronice de origine urinară).

Datele cunoscute în prezent susțin că unul din zece bărbați de orice vârstă ar putea dezvolta în cursul vieții acest sindrom dureros pelvin, însă prevalența ar putea fi mult mai mare. Riscul pentru apariția prostatitei este de 3 ori mai crescut la bărbații cu vârste între 50 și 59 de ani, comparativ cu bărbații cu vârste între 20 și 39 de ani.²

Bărbații cu SDPC acuză, de obicei, simptome dureroase intermitente timp de trei luni sau chiar mai mult.

Spre deosebire de alte tipuri de prostatită, în cazul SDPC nu poate fi identificată o infecție bacteriană. Există, de asemenea, o serie de factori ce pot contribui la declanșarea acestui sindrom dureros: prezența urinei în prostată, infecții anterioare ale prostatei sau ale structurilor și organelor învecinate, o infecție prostatică care nu este identificată la analize, afectarea structurilor nervoase de la nivel pelvin (nervii pot trimite semnale de durere către creier chiar și atunci când nu există nimic în neregulă din punct de vedere fizic), stresul, anxietatea sau depresia, afecțiuni ale mușchilor planșeului pelvin (mușchii care susțin vezica urinară și intestinul și ajută la controlul urinării). Studiile clinice arată o legătură între stres, anxietate, depresie și SDPC.

De asemenea, există unele dovezi că apariția SDPC poate fi legată de existența altor afecțiuni, cum ar fi sindromul oboselii cronice, care provoacă oboseală severă, și sindromul colonului iritabil (care provoacă alterarea tranzitului intestinal).

Unele dintre simptome SDPC sunt:³ dificultăți la urinare (însoțite uneori de dureri), dureri resimțite în etajul pelvin, la nivelul vezicii urinare, testiculelor și penisului, precum și între acestea și anus, dificultăți și dureri la ejaculare.

Prostatita bacteriană acută

Prostatita bacteriană acută este o infecție a prostatei cauzată de bacterii. Nu este frecventă, dar poate fi gravă și poate necesita spitalizare pentru administrarea tratamentului.

Prostatita bacteriană acută se poate dezvolta atunci când anumite tipuri de bacterii pătrund în prostată, provocând infectarea acesteia. Bacteriile care trăiesc în mod normal în intestin se pot răspândi la nivelul extremității penisului și în uretră. De aici, bacteriile pot ajunge la prostată. De asemenea, bacteriile se pot răspândi la prostată din vezica urinară sau din fluxul sanguin.

Prostatita bacteriană acută poate apărea dacă:

• există deja o infecție urinară
• pacientul are dificultăți în golirea vezicii urinare
• a fost efectuată o biopsie de prostată
• a fost utilizată o sondă urinară pentru a elimina urina.

Simptomele prostatitei bacteriene se pot instala rapid și includ febră, frisoane, modificări ale urinei, dureri ejaculatorii și dureri la nivelul pelvisului sau la nivelul regiunilor anatomice învecinate.

Prostatita bacteriană cronică

Prostatita bacteriană cronică este o infecție a prostatei care poate dura mult timp (cel puțin trei luni). Această afecțiune nu este frecvent întâlnită și simptomele tind să apară și să dispară, provocând episoade sau crize.

Prostatita bacteriană cronică este cauzată de o infecție bacteriană. Aceasta afectează bărbații care au avut mai multe infecții urinare sau uretrite în trecut, care au o uretră lungă sau îngustă. Fiecare episod este  cauzat de aceleași bacterii, care provoacă și infecțiile urinare.

Poate apare în evoluția unei prostatite bacteriane acută dacă antibioticele nu au avut efect și infecția nu este tratată. Acest lucru se poate datora faptului că bacteriile au fost rezistente la antibiotice sau pentru că tratamentul a fost oprit prea devreme.

Simptomele se instalează adesea gradat și este nevoie de un interval de timp suficient de lung pentru a le trata. Durerea la nivelul pelvisului este simptomul cel mai frecvent și poate fi însoțită de simptome urinare și/sau dureri ejaculatorii. Febra și frisoanele sunt întâlnite într-un număr redus de cazuri.

Alte simptome care pot fi prezente: disurie, poliurie, durere la nivelul vezicii urinare, testiculelor și penisului, precum și între organele sexuale și anus, durere la ejaculare.

Prostatita inflamatorie asimptomatică

Acesta este tipul de prostatită care nu prezintă simptome și este, de obicei, detectată din întâmplare în cadrul efectuării de investigații specifice pentru alte afecțiuni (ex.: cancerul de prostată).

Care pot fi cauzele prostatitei?

Cauzele prostatitei sau a durerii cronice pelvine de origine prostatică nu sunt pe deplin cunoscute. Unii factori, cum ar fi infecția vezicii urinare, cateterizarea urinară, infecții cu transmitere sexuală sau afecțiuni ale tractului urinar, pot crește riscul unei infecții bacteriene a prostatei. De cele mai multe ori sunt necesare investigații medicale pentru a afla cu certitudine cauza.⁴

Alte cauze posibile pentru durerea cronică pelvină pot fi și: spasme ale musculaturii pelvine, litiază la nivelul prostatei sau a vezicii urinare, hiperplazia benignă de prostată (BHP), strictura uretrală, cancerul de prostată sau de vezică urinară.

Care sunt instrumentele de diagnostic?

Alături de anamneză și examenul fizic, pot fi necesare următoarele teste⁵:

• Urocultura – depistează infecțiile de tract urinar (ITU) – afecțiuni inflamatorii produse de diferite microorganisme care ajung la nivelul aparatului urinar, unde se multiplică și determină în timp modificări în funcționarea normală a rinichilor și a căilor urinare.
• Tușeul rectal (DRE, digital rectal examination).
• Masajul prostatei
• Spermocultura
• Cistoscopia
• Ecografia transrectală
• Tomografia computerizată.

Cine este expus riscului de a dezvolta prostatită?

Deși această afecțiune poate să apară la orice vârstă, există o serie de factori ce pot contribui la creșterea riscului:⁶ infecții recente ale vezicii urinare sau ale tractului urinar ori altă infecție în organism, leziuni la nivelul perineului, anatomie anormală a tractului urinar, prostată mărită, proceduri medicale ce implică utilizarea unui cateter sau a unui osciloscop la nivelul uretrei.

Opțiuni de tratament în cazul prostatitei

Tratamentul pentru prostatită depinde de tipul specific diagnosticat și de simptome:

Tratarea infecției

Pentru tratamentul prostatitei bacteriene acute sau cronice se va iniția antibioterapia. Boala acută poate necesita antibiotice intravenoase (IV) administrate în spital pentru o perioadă scurtă de timp. Întregul curs al tratamentului cu antibiotice este de obicei de 4 până la 6 săptămâni (sau mai mult în unele cazuri). Administrarea  tuturor medicamentelor prescrise este importantă pentru eliminarea infecției și reducerea riscului de prostatită bacteriană cronică.⁷

Tratarea simptomelor urinare

Medicamentele numite alfa-blocante ajută la relaxarea sfincterului vezicii urinare și a fibrelor musculare în regiunea în care prostata se unește cu vezica urinară. Acest tratament ar putea ușura simptomele urinare, cum ar fi urinarea dificilă sau usturimea la urinare. Deși acest tip de tratament este prescris în mod obișnuit pentru bărbații cu prostatită cronică/sindromul durerii pelviene cronice, el poate fi indicat și pentru a ameliora simptomele urinare ale infecțiilor bacteriene.

Tratarea durerii

Se realizează asociind tratamentului antiinfecțios medicamente antiinflamatoare și/sau anagezice recomandate de către medicul curant.

Gestionarea simptomelor psihologice

Pentru gestionarea stresului, a depresiei sau anxietății care pot fi asociate durerii cronice, medicul poate recomanda psihoterapia.

Care sunt complicațiile prostatitei?

Complicațiile prostatitei pot include: sepsis (infecția bacteriană în fluxul sanguin), abcesul prostatic, disfuncție sexuală, inflamarea organelor genitale masculine.⁸

Simptomele prostatitei pot semnala, de asemenea, afecțiuni mai grave, inclusiv cancerul de prostată.

Referințe:

1. Prostatitis – Symptoms and causes – Mayo Clinic
2. Prostatitis | Prostate Cancer UK
3. Prostatitis (Infection of the Prostate): Symptoms, Diagnosis & Treatment – Urology Care Foundation (urologyhealth.org)
4. Prostatitis | Cedars-Sinai
5. Prostatitis | Johns Hopkins Medicine
6. Prostatitis: Inflammation of the Prostate – NIDDK (nih.gov)
7. https://uroweb.org/guidelines/chronic-pelvic-pain/chapter/epidemiology-aetiology-and-pathophysiology]

Cuprins:

• Ce este vitamina D?
• Ce reprezintă un deficit de vitamina D?
• 10 semne că ai lipsă de vitamina D
• Care sunt cauzele deficitului de vitamina D?
• Diagnosticul deficitului de vitamina D sauc cum măsurăm nivelul de vitamina D din sânge?
• Care sunt posibilele complicații ale carenței de vitamina D?
• Rolul vitaminei D în alte afecțiuni

Ce este vitamina D?

Vitamina D este o vitamină solubilă în grăsimi, despre care se știe de mult timp că joacă un rol important în absorbția calciului și fosforului (esențiale pentru formarea și menținerea sănătății oaselor)². De asemenea, studiile indică faptul că vitamina D poate reduce dezvoltarea celulelor tumorale, ajută la controlul infecțiilor și reduce inflamația. Multe dintre organele și țesuturile corpului au receptori pentru vitamina D, ceea ce sugerează și alte roluri importante dincolo de sănătatea oaselor.

Există două forme majore de vitamina D³:

• Vitamina D2 (ergocalciferol): Aceasta se regăsește în alimente precum drojdia sau ciupercile. Este, de asemenea, disponibilă sub formă de supliment și în alimente îmbogățite.
• Vitamina D3 (colecalciferol): Aceasta este produsă la nivelul pielii prin expunerea la soare. Se găsește, de asemenea, în unele alimente de origine animală și în anumite alimente îmbogățite sau suplimente alimentare.

Ambele forme de vitamină D suferă în organism modificări chimice pentru a ajunge la forma în care pot fi utilizate de acesta în procese celulare. Aceste modificări au loc în ficat și rinichi, transformând vitamina D în anumite substanțe a căror prezență în organism poate fi detectată: 25-hidroxivitamina D (25(OH)D) și 1,25-dihidroxivitamina D (1,25(OH)2D).

• 25-hidroxivitamina D – În ficat, vitamina D este transformată în 25(OH)D, forma masurată pentru a evalua nivelul de vitamină D.
• 1,25-dihidroxivitamina D – În rinichi, 25(OH)D este transformat într-un metabolit numit vitamina D activă sau 1,25(OH)2D. Determinarea nivelului de 1,25(OH)2D este utilizată când există suspiciunea de afecțiuni renale sau în hipercalcemie.

Ce reprezintă un deficit de vitamina D??

Deficitul sau carența de vitamina D este asociat cu niveluri scăzute de vitamina D în organism, ceea ce poate cauza probleme de sănătate, cum ar fi fragilitate osoasă și slăbiciune musculară. Este posibil să nu existe simptome, astfel încât multe persoane prezintă deficit, chiar marcat, de vitamina D și nu-și dau seama de acest lucru. 

În mod obișnuit, oamenii obțin suficientă vitamina D din expunerea la soare. De asemenea, putem obține vitamina D din anumite alimente – inclusiv pește, gălbenuș de ou, lapte, cereale îmbogățite – sau din suplimente alimentare.

Atunci când  există o carență de vitamina D și organismul nu este capabil să absoarbă în mod corespunzător calciul și fosforul, există un risc crescut de dureri de oase, fracturi osoase, dureri musculare și slăbiciune musculară.

10 semne că ai lipsă de vitamina D

Deși deficitul de vitamina D trece de multe ori neobservat, printre simptomele posibile ale carenței de vitamina D se numără: 

• dureri musculare
• dureri osoase
• sensibilitate crescută la durere
• senzație de furnicături, de “înțepături și ace” în mâini sau picioare
• slăbiciune musculară la nivelul brațelor și coapselor
• antecedente de fracturi
• spasme musculare
• pierderea apetitului
• oboseală cronică sau somn agitat
• picioare arcuite (atunci când deficitul este sever).

Care sunt cauzele deficitului de vitamina D?

În general, cele două cauze principale ale deficitului de vitamina D sunt:

• Insuficientă vitamina D obținută prin alimentație și/sau prin lumina soarelui;
• Organismul nu absoarbe sau nu utilizează în mod corespunzător vitamina D.

Mai mulți factori biologici și de mediu diferiți pot, de asemenea, expune la un risc mai mare de a dezvolta deficiență de vitamina D. Există și o serie de cauze specifice ale deficitului de vitamina D, printre care: anumite afecțiuni medicale, pierderea în greutate, intervenții chirurgicale sau anumite medicamente.

Condițiile medicale care pot cauza deficiența de vitamina D includ⁴:

• Anumite afecțiuni digestive precum ciroză biliară, sindrom de intestin scurt, insuficienţă pancreatică exocrină, boala Crohn, fibroză chistică, boala celiacă determină un deficit de absorbţie a vitaminei D la nivel intestinal. Aceste afecțiuni, în special dacă nu sunt diagnosticate și/sau tratate, sunt asociate cu absorbția inadecvată a vitaminei D în intestinul subțire.
• Afecțiuni renale și/sau hepatice: Acestea reduc cantitatea anumitor enzime din organism (enzima hepatică 25-hidroxilaza din ficat și 1-alfa-hidroxilaza din rinichi) de care acesta are nevoie pentru a transforma vitamina D într-o formă pe care o poate utiliza. Lipsa oricăreia dintre aceste enzime duce la un nivel inadecvat de vitamina D activă în corpul uman. De asemenea, sindromul nefrotic și dializă peritoneală sunt asociate pierderi crescute de vitamina D.
• Obezitatea: Un indice de masă corporală cu valori de peste 30 kg/m² este asociat cu niveluri mai scăzute de vitamina D. Celulele adipoase păstrează vitamina D izolată de circulația sanguină, astfel încât să nu fie eliberată și utilizată de către organism. Obezitatea necesită adesea administrarea unor doze mai mari de suplimente de vitamina D pentru a atinge și menține valori optime ale acesteia la nivel plasmatic.

Diagnosticul deficitului de vitamina D sau cum măsurăm nivelul de vitamina D din sânge?

25 hidroxivitamina D, cu un timp de înjumătăţire prelungit (2-3 săptămâni), constituie principalul rezervor circulant şi cel mai bun indicator al statusului global al vitaminei D. Analiza care dozează vitamina D poate fi indicată pentru:

• Screening, dacă există un factor de risc care crește probabilitatea de a avea un nivel scăzut de vitamina D⁵.
• Diagnosticarea unei deficiențe sau a unei insuficiențe de vitamina D dacă sunt simptome care sugerează niveluri scăzute. Analizele pot fi folosite, de asemenea, pentru a diagnostica o toxicitate rară a vitaminei D cauzată de consumul excesiv de astfel de suplimente.
• Monitorizarea nivelurilor de vitamina D atunci când este instituit un tratament pentru un deficit detectat anterior.

Care sunt posibilele complicații ale carenței de vitamina D?

Cele mai grave complicații ale deficienței de vitamina D includ:

• Hipocalcemie (Niveluri scăzute de calciu în sânge)
• Hipofosfatemie (Niveluri scăzute de fosfat în sânge)
• Osteomalacia – este o boală a adultului caracterizată prin demineralizare osoasă care crește riscul de fracturi. Este o tulburare asociată cu dezechilibru între formarea și resorbția osului care are drept rezultat rarefierea matricei osoase⁶.
• Rahitism (înmuiere a oaselor în timpul copilăriei). Deși rahitismul este o boală tratabilă și adesea vindecabilă, este important să fie diagnosticată cât mai repede posibil. În caz contrar, pe termen lung, poate duce la leziuni osoase care pot împiedica creșterea corespunzătoare a oaselor, sau, în cazurile severe care nu sunt tratate corespunzător, chiar la convulsii, leziuni cardiace și deces⁷.

Rolul vitaminei D în alte afecțiuni

• BOLI CARDIOVASCULARE⁸

Cercetările sugerează că nivelurile suboptime de vitamina D sunt asociate cu un risc crescut de boli cardiovasculare. În aceste studii s-a constatat că nivelurile de 25-hidroxivitamină D au fost invers corelate cu următorii factori de risc cardiovascular: tensiune arterială mai mare de 140/90 mm Hg, nivel de glucoză în sânge mai mare de 125 mg pe dL (6,95 mmol pe L) și indice de masă corporală de minim 30 kg/m².

• CANCERUL DE COLON

Receptorii de vitamina D au o distribuție tisulară largă, care include țesuturile colorectale. Studiile in vitro au raportat răspunsul cancerelor de colon la efectele antiproliferative ale 1,25-dihidroxi-vitaminei D2. Cu toate acestea, rezultatele studiilor clinice prezintă date contradictorii.

Dovezile din studiul RCT Women’s Health Initiative sugerează că o doză modestă de calciu (1.000 mg pe zi) și vitamina D (400 UI pe zi) nu afectează riscul de cancer colorectal la femeile sănătoase cu risc mediu. În schimb, un studiu caz- control din cadrul Nurses’ Health Study a raportat că riscul de cancer de colon a crescut odată cu scăderea valorilor 25-hidroxivitamina D serică.

Referințe:

1. Vitamin D Deficiency – StatPearls – NCBI Bookshelf (nih.gov)
2. Vitamin D | The Nutrition Source | Harvard T.H. Chan School of Public Health
3. Vitamin D Test – Testing.com
4. Vitamin D Deficiency: Causes, Symptoms & Treatment (clevelandclinic.org)
5. Recognition and Management of Vitamin D Deficiency | AAFP

Cuprins:

• Semne și simptome specifice pentru pacienții cu anemie hemolitică
• Cauze și factori de risc
• Diagnosticul și tratamentul anemiei hemolitice

Semne și simptome specifice pentru pacienții cu anemie hemolitică

Simptomele anemiei hemolitice pot varia în funcție de gravitatea și rapiditatea instalării afecțiunii, cele mai frecvente fiind:

• oboseală și slăbiciune inexplicabile;
• paloare a pielii,
• dispnee (respirație dificilă) la efort sau repaus;
• creșterea ritmului bătăilor inimii;
• icter (colorarea galbenă a pielii și a sclerei – albului ochilor);
• urină închisă la culoare;
• febră de cauză necunoscută;
• dureri abdominale;
• creșterea în dimensiuni a splinei (splenomegalie).

Cauze și factori de risc

Anemia hemolitică poate fi cauzată de mai mulți factori:

• Tulburări autoimune – sunt afecțiuni în care sistemul imunitar atacă și distruge propriile hematii.
• Infecții virale sau bacteriene care pot declanșa distrugerea prematură a eritrocitelor.
• Boli ereditare care pot determina apariția anemiei hemolitice: sferocitoza ereditară sau talasemia.
• Expunerea la anumite substanțe chimice și medicamente pot provoca distrugerea eritrocitelor.
• Afecțiuni hematologice: leucemia, limfomul, mielomul multiplu pot duce în evoluția lor apariția anemiei hemolitice.

Diagnosticul și tratamentul anemiei hemolitice

Medicul va diagnostica anemia hemolitică pe baza simptomelor, a istoricului medical personal și familial, a examenului fizic și a rezultatelor testelor de laborator. Acestea contribuie la confirmarea unui diagnostic, la aflarea cauzei și a gradului de severitate a afecțiunii.

Hemograma măsoară nivelul hemoglobinei și al hematocritului, verifică numărul de eritrocite, leucocite și trombocite din sânge. Rezultatele anormale pentru acești parametri pot fi un semn de anemie hemolitică, o infecție sau o altă afecțiune. Dacă rezultatele hemogramei confirmă prezența unei anemii sunt recomandate și alte analize de sânge pentru a afla tipul și severitatea acesteia.

Frotiu de sânge periferic, care permite analizarea la microscop a celulelor din sânge. Unele tipuri de anemie hemolitică pot produce și modificări de formă a hematiilor.

Testul Coombs arată dacă organismul produce anticorpi pentru a distruge eritrocitele din sânge.

Atunci când hematiile se distrug, ele eliberează hemoglobină în circulația sanguină. Aceasta se combină cu o substanță chimică numită haptoglobină, al cărei nivel scăzut în fluxul sanguin este un semn de anemie hemolitică.

Hemoglobina este descompusă într-un compus numit bilirubină, iar un nivel ridicat al acesteia în fluxul sanguin poate indica o anemie hemolitică. Valori crescute ale bilirubinei pot apărea, de asemenea, și în cazul unor afecțiuni ale ficatului sau ale veziculei biliare. În aceste situații este recomandat să se efectueze teste specifice pentru funcția hepatică (ALAT, ASAT) pentru a afla care este cauza nivelului ridicat de bilirubină.

Electroforeza hemoglobinei este un test care analizează diferitele tipuri de hemoglobină din sânge și este un indicator în diagnosticarea tipului de anemie.

Alte teste recomandate: testarea pentru hemoglobinurie paroxistică nocturnă (PNH), testul de fragilitate osmotică, glucoză-6-fosfat dehidrogenază (G6PD).

Dacă anemia hemolitică este ereditară, este recomandată consilierea genetică pentru a afla dacă există  riscul de a avea un copil cu aceeași afecțiune și care sunt opțiunile disponibile.

Tratamentul anemiei hemolitice depinde de cauza subiacentă și de gravitatea afecțiunii. Opțiunile de tratament pot include:

• Administrarea de medicamente imunosupresoare pentru a controla răspunsul imunitar excesiv.
• Transfuzii de sânge pentru a compensa scăderea numărului de eritrocite.
• Terapia cu corticosteroizi pentru a reduce inflamația și distrugerea hematiilor.
• Splenectomie (îndepărtarea splinei) în cazurile severe sau rezistente la tratament.

Referințe:

1. https://www.hopkinsmedicine.org/health/conditions-and-diseases/hemolytic-anemia
2. https://www.uptodate.com/contents/etiology-and-diagnosis-of-anemia-in-children
3. www.srmi.ro/patologii/afectiuni-hematologice/anemia-hemolitica-autoimuna/
4. https://www.nhlbi.nih.gov/health-topics/hemolytic-anemia
5. https://mydoc.com.ro/afectiuni-anemii/anemia-hemolitica/
6. https://www.merckmanuals.com/professional/hematology-and-oncology/anemias-caused-by-hemolysis/hemolytic-anemiahttps://www.hoacny.com/patient-resources/blood-disorders/what-hemochromatosis/how-hemolytic-anemia-diagnosed

Cuprins:

• Simptome specifice pentru o infecții vaginale fungice
• Diagnosticul și tratamentul infecțiilor vaginale fungice
• Cum putem preveni o infecție vaginală de tip fungic?

Dintre acestea, infecțiile fungice sunt cele mai frecvente, reprezentând o treime din totalul infecțiilor vaginale, afectând până la 3 din 4 femei la un moment dat în viața lor. Aceste infecții pot cauza disconfort și disfuncționalități în zona intimă, cu repercusiuni asupra calității vieții și a bunăstării generale.

În perioada verii, multe femei pot experimenta cel puțin o astfel de infecție, cunoscută sub numele de micoză vaginală, cauzată cel mai adesea de infecția cu Candida Albicans (candidoză).

Simptome specifice pentru o infecții vaginale fungice

Infecțiile vaginale fungice pot cauza o serie de simptome neplăcute, cele mai frecvente fiind: senzația de usturime și iritație în zona vaginală și vulvară, prurit intens în zona intimă, care poate fi foarte deranjant și poate afecta calitatea vieții de zi cu zi, apariția unei secreții vaginale vâscoase, albicioase, cu aspect brânzos, fără miros pronunțat și dispareunie (durere sau disconfort în timpul actului sexual).

Dacă nu este tratată la timp, o banală infecție vaginală poate evolua spre manifestări moderate/severe cum ar fi: roșeață extinsă, umflături și prurit care duc la rupturi, fisuri sau răni. În plus, pot apărea recurențe, în special la persoanele aflate la risc: femeile însărcinate, pacientele cu diabet necontrolat sau cu sistemul imunitar compromis (HIV).

Deoarece fungii sunt organisme care se dezvoltă în medii calde și umede, acesta este unul dintre motivele pentru care există mai multe astfel de infecții vara.

Factorii de risc pentru micozele vaginale, în mod special pentru candidoză, în sezonul estival includ:

• Umiditatea crescută: Temperaturile ridicate și umiditatea sporită din timpul verii creează un mediu propice pentru creșterea și multiplicarea Candida.
• Costumele de baie umede purtate după înot un timp îndelungat pot favoriza dezvoltarea infecțiilor vaginale fungice.
• Piscinele sau băile publice pot fi un potențial loc de transmitere pentru Candida. Igiena adecvată și evitarea contactului prelungit cu apa din astfel de locuri pot reduce riscul de infecții.
• Utilizarea excesivă a săpunurilor și gelurilor parfumate pentru igienă intimă, care conțin substanțe chimice iritante sau parfumate, pot perturba echilibrul natural al florei vaginale, favorizând astfel dezvoltarea infecțiilor.

Diagnosticul și tratamentul infecțiilor vaginale fungice

Diagnosticul micozelor vaginale implică de obicei o evaluare medicală adecvată. În primul rând, medicul va efectua o examinare a zonei genitale pentru a observa eventuale semne de inflamație, roșeață sau iritație. De asemenea, va recomanda un examen al secreției vaginale, pentru a identifica o eventuală infecție cu Candida, și testarea pH-ului vaginal care poate oferi informații importante despre dezechilibrul florei vaginale.

Tratamentul infecțiilor vaginale fungice specifice verii poate include următoarele opțiuni:

• Antifungice topice: Cremele, gelurile sau ovulele antifungice sunt adesea utilizate pentru a trata infecțiile vaginale fungice în vederea eliminării infecției si reducerii simptomelor.

• Antifungice orale: În cazurile mai severe sau recurente, medicul poate prescrie antifungice orale pentru a trata infecțiile genitale. Aceste medicamente acționează în mod sistemic și ajută la eliminarea infecției.

Cum putem preveni o infecție vaginală de tip fungic?

• Schimbați costumul de baie ud cât mai curând posibil după o baie în piscină sau mare.
• Când faceți baie, folosiți un săpun hipoalergenic, fără parfum, pentru a curăța zona vulvară. Nu vă spălați NICIODATĂ în interiorul vaginului, deoarece, la fel ca și administrarea de antibiotice, acest lucru va îndepărta bacteriile cu rol protector, componente ale unei flore vaginale normale și va permite fungilor și bacteriilor cu potențial infecțios să preia controlul.

Infecțiile vaginale pot fi o sursă de disconfort și disfuncționalități în timpul verii. Prin instituirea unor măsuri preventive simple, cum ar fi menținerea unei igiene adecvate și evitarea factorilor de risc specifici sezonului cald, poate fi redus semnificativ riscul de astfel de afecțiuni. În cazul în care apar simptome neplăcute, este întotdeauna recomandat consultul unui medic pentru un diagnostic corect și un tratament adecvat.

Referințe:

1. https://europepmc.org/article/med/17560449
2. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/22168244/
3. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/25220102/
4. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/yeast-infection/symptoms-causes/syc-20378999
5. https://www.healthywomen.org/content/article/summer-may-mean-more-yeast-infections

Cuprins:

• Cât de frecventă e dischinezia biliară?
• Cum apare o dischinezie biliară?
• Care este mecanismul de producere?
• Cum se manifestă dischinezia biliară?
• Ce implică diagnosticul unei dischinezii biliare?
• Există mai multe tipuri si grade de severitate?
• Ce investigații se recomandă in dischinezia biliară?
• Cum se tratează dischinezia biliară?
• Care este evoluția si ce complicatii pot apărea?

Cât de frecventă e dischinezia biliară?

Incidența exactă a dischineziei biliare este dificil de determinat, deoarece simptomele pot fi vagi și se pot confunda cu alte afecțiuni digestive. Cu toate acestea, se estimează că afectează aproximativ 10-20% din populația generală.

Cum apare o dischinezie biliară?

Etiologia dischineziei biliare nu este pe deplin înțeleasă. Se crede că factorii genetici, hormonali și psihologici pot juca un rol în dezvoltarea acestei patologii. De asemenea, traumele fizice sau emoționale pot contribui la apariția bilei leneșe.

Care este mecanismul de producere?

Patogenia dischineziei biliare implică o motilitate anormală a veziculei biliare sau a sfincterului Oddi, care controlează fluxul de bilă spre intestinul subțire. Aceasta poate duce la stagnarea bilei sau la refluxul bilei în ductele biliare.

În unele cazuri, stagnarea bilei în vezicula biliară poate determina apariția de calculi biliari (”pietre la fiere”) care pot contribui la agravarea simptomatologiei. Această afecțiune a poate fi clasificată în două forme principale: dischinezia veziculară și dischinezia sfincterului Oddi .

Cum se manifestă dischinezia biliară?

Semnele și simptomele bilei leneșe pot varia în intensitate și frecvență de la o persoană la alta. Iată câteva dintre semnele și simptomele frecvente asociate cu dischineziea biliară:

• Durere abdominală: Durerea este un simptom frecvent al dischineziei biliare, fiind  localizată în partea superioară a abdomenului, în dreapta sau central, în epigastru, cu posibilitatea de iradere în spate până la nivelul omoplatului din partea dreaptă. Este, de obicei, recurentă, apare în momente diferite ale zilei și poate avea caracter colicativ sau sub formă de crampe. De obicei, apare la interval de 1-2 ore după mese, în special după consumul de alimente bogate în lipide (grăsimi), în cantități mari. Asocierea cu mesele nu este obligatorie, durerea manifestându-se uneori pe timpul nopții.
• Dispepsie: Persoanele cu dischinezie biliară pot prezenta anumite simptome care se grupează sub numele generic de dispepsie: senzație de plenitudine abdominală, balonare, arsuri la stomac sau eructații frecvente. Aceste simptome pot fi asociate cu dificultăți în digestia grăsimilor.

• Greață și vărsături: Unele persoane pot prezenta greață sau vărsături, mai ales după mese copioase cu conținut crescut în alimente grase. Aceste simptome pot fi rezultatul dificultății veziculei biliare de a elibera suficientă bilă, necesară pentru digestia adecvată a alimentelor.
• Senzație de arsură sau disconfort în zona stomacului: Unii pacienți pot experimenta senzație de arsură sau disconfort în partea superioară a abdomenului, în special în zona stomacului. Acest simptom poate fi similar cu arsurile la stomac.
• Simptome gastrointestinale generale, cum ar fi senzația de gust amar în gură, flatulență excesivă, diaree sau constipație, pot fi prezente la unele persoane cu dischinezie biliară.

Ce implică diagnosticul unei dischinezii biliare?

Diagnosticul pozitiv al dischineziei biliare se poate realiza prin mai multe metode, inclusiv testul cu CCK (colecistokinină) sau testul de golire a veziculei biliare. Aceste analize implică monitorizarea contractilității acesteia și evaluarea evacuării bilei în intestinul subțire.

În final, diagnosticul definitiv se bazează adesea pe simptomele specifice ale pacientului și pe rezultatele investigațiilor detaliate mai sus.

Există mai multe tipuri si grade de severitate?

În general, se pot clasifica în funcție de tipul de dischinezie (veziculară sau sfinteriană) și în funcție de severitatea simptomelor.

În literatura de specialitate sunt mai multe sisteme de clasificare a dischineziei biliare, iar gradele de severitate pot varia în funcție de sistemul utilizat. Iată două sisteme comune de clasificare a dischineziei biliare:

Clasificarea Acalovschi:

• Gradul I: Dischinezia veziculară ușoară sau hipotonică. Vezicula biliară prezintă o contractilitate redusă și o capacitate de stocare insuficientă.
• Gradul II: Dischinezia veziculară hipertonică sau hiperactivă. Vezicula biliară prezintă o contractilitate excesivă și spasme frecvente.
• Gradul III: Dischinezia biliară mixtă. Vezicula biliară prezintă atât caracteristici de dischinezie hipotonică, cât și de dischinezie hipertonică.

Această clasificare se concentrează pe dischinezia veziculară și nu ia în considerare dischinezia sfincterului Oddi.

Clasificarea Sphincter of Oddi Dysfunction (SOD):

• Tipul I: Dischinezia sfincterului Oddi – caracterizată prin hipertonie a sfincterului Oddi și obstrucție funcțională a fluxului de bilă spre duoden.
• Tipul II: Sfincterul Oddi stenotic – caracterizat prin stenoză parțială sau completă a sfincterului Oddi.
• Tipul III: Dischinezia combinată a vezicii biliare și a sfincterului Oddi – implică atât dischinezia veziculară, cât și dischinezia sfincterului Oddi.

Această clasificare se concentrează pe dischinezia sfincterului Oddi și ia în considerare atât dischinezia veziculară, cât și pe cea a sfincterului Oddi.

Ce investigații se recomandă in dischinezia biliară?

Investigațiile paraclinice utilizate pentru evaluarea dischineziei biliare includ ecografia abdominală, colangiopancreatografia retrogradă endoscopică retrogradă (ERCP), scanarea hepatobiliară (CT) și manometria sfincterului Oddi.

Ecografia abdominală poate prezenta următoarele caracteristici:

• Vezicula biliară: Ecografia poate arăta o veziculă biliară de dimensiuni normale sau poate indica prezența dilatării acesteia. Contractilitatea veziculei biliare poate fi evaluată în timp real, iar un specialist poate observa hipomotilitatea (contractilitate redusă) sau hipermotilitatea (contractilitate excesivă).
• Calculi biliari: Ecografia poate detecta prezența calculilor biliari în veziculă sau în căile biliare. Calculii biliari pot fi asociați cu dischinezia biliară și pot contribui la simptomele pacientului.
• Duct biliar comun dilatat: Uneori, dischinezia biliară poate determina o obstrucție funcțională a ductului biliar comun, ceea ce poate duce la dilatarea acestuia. Ecografia poate evidenția dilatarea ductului biliar comun.
• Semne de inflamație: În cazurile severe de dischinezie biliară, poate apărea inflamația veziculei biliare (colecistită). Ecografia poate detecta semne de inflamație, cum ar fi îngroșarea pereților veziculei biliare sau prezența fluidului în jurul acesteia.

Este important de menționat că ecografia abdominală poate fi utilă pentru a exclude alte afecțiuni biliare,  precum calculii biliari sau colecistita, și pentru a evalua structurile anatomice ale tractului biliar. Cu toate acestea, în cazul dischineziei biliare, ecografia poate fi normală în unele situații, deoarece modificările contractilității vezicii biliare sau ale sfincterului Oddi nu sunt întotdeauna vizibile ecografic.

Medicul poate recomanda și teste de laborator în vederea evaluării enzimelor pancreatice (amilaza pancreatica) și hepatice (ALAT, ASAT)

Cum se tratează dischinezia biliară?

Opțiunile de tratament pentru bila leneșă pot include modificări ale stilului de viață, cum ar fi evitarea alimentelor grase – bogate în colesterol, administrarea de medicamente pentru controlul durerii și a simptomelor gastrointestinale, precum și, în cazuri severe, intervenția chirurgicală – colecistectomia (îndepărtarea veziculei biliare) sau sfinterotomia (taierea sfincterului Oddi).

Care este evoluția si ce complicatii pot apărea?

Evoluția dischineziei biliare poate varia. Unii pacienți pot avea simptome minore sau intermitente, în timp ce alții pot experimenta simptome persistente și recurente. Complicațiile pot include formarea de calculi biliari, inflamația veziculei biliare (colecistită) sau a căilor biliare (colangită).

Referințe:

1. Lammert F, Gurusamy K, Ko CW, Miquel JF, Méndez-Sánchez N, Portincasa P, et al. Gallstones. Nat Rev Dis Primers. 2016;2:16024.
2. Portincasa P, Molina-Molina E, Garruti G, Wang DQH. Cholesterol gallstone disease. Lancet. 2006;368(9531):230-239.
3. Vassiliou I, Tympa A, Theodosopoulos T. Functional biliary pain: mechanisms, diagnostic evaluation, and therapy. Ann Gastroenterol. 2019;32(1):2-8.
4. Acalovschi M. Biliary dyskinesia: a functional disorder or a precursor of gallstone formation? World J Gastroenterol. 2010;16(31):3845-3848.
5. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/23932-biliary-dyskinesia

Cuprins:

• Clasificări ale esofagitei de reflux?
• Care sunt cauzele apariției?
• Care sunt simptomele esofagitei de reflux?
• Ce presupune un diagnostic pozitiv?
• Cum evoluează esofagita de reflux?
• Cum se tratează esofagita de reflux?

Clasificări ale esofagitei de reflux?

Există mai multe tipuri și clasificări ale esofagitei de reflux, bazate pe diferite criterii. Iată câteva dintre acestea:

1.Clasificarea Savary-Miller: Această clasificare se bazează pe gradul de leziuni observate în esofag pe endoscopie. Ea include 5 grade, de la 0 la 4, în funcție de severitatea leziunilor.

Gradul 0: Nicio leziune vizibilă

• Gradul 1: Eritem (roșeață) și edem (umflături)
• Gradul 2: Ulcerații și eroziuni
• Gradul 3: Leziuni în formă de crater
• Gradul 4: Stenoza (îngustarea esofagului)

2.Clasificarea Los Angeles: Aceasta este o altă clasificare utilizată pe baza aspectului leziunilor observate în timpul endoscopiei. Are patru grade:

• Gradul A: Una sau mai multe leziuni mucoase ≤ 5 mm, fără extensie între pliuri
• Gradul B: Una sau mai multe leziuni mucoase > 5 mm, fără extensie între pliuri
• Gradul C: Una sau mai multe leziuni mucoase ce se extind între pliurile mucoasei și implică < 75% din circumferinţa esofagului.
• Gradul D: Leziuni multiple, confluente, ce se extind între pliurile mucoasei și implică cel puțin 75% din circumferinţa esofagului

Acestea sunt doar câteva dintre clasificările utilizate în esofagita de reflux. Este important de menționat că un medic specialist în gastroenterologie este cel mai indicat să facă o evaluare completă și să stabilească clasificarea necesară fiecărui pacient.

Care sunt cauzele apariției?

Esofagita de reflux este o complicație a bolii de reflux gastroesofagian. Există două categorii de cauze ale refluxului gastroesofagian:

1.Cauze de ordin fiziologic:

•  Scăderea presiunii sfincterului esofagian inferior (SEI). În condiţii normale, presiunea sfincteriană este de 20 – 25 mmHg şi se modifică doar în momentul deglutiţiei. Refluxul apare fie când musculatura sfincterului esofagian inferior se relaxează tranzitoriu în afara deglutiţiei, fie când presiunea bazală scade sub 6 mmHg, permiţând trecerea conţinutului gastric în esofag.
• Presiunea SEI poate fi redusă de factori medicamentoşi (anticolinergice, aminofilină, nitriţi, benzodiazepine, blocanţi ai canalelor de calciu), alimentari (ciocolată, grăsimi, ceapă, citrice, suc de roşii, produse mentolate), cafea (prin derivaţi xantinici), fumat, alcool (creşte şi secreţia gastrică acidă).
• Scăderea motilităţii gastrice cu întârzierea golirii gastrice.
• Afectarea clearance-ului esofagian de conţinutul gastric acid refluat. Acest clearance împreună cu saliva înghiţită au rol de a tampona acidul refluat.

2.Cauze de ordin mecanic:

• Hernia hiatală
• Creşterea presiunii intraabdominale
• Lărgirea unghiului His. Acest unghi dintre esofag şi stomac este de obicei foarte ascuţit, având rolul unei supape la intrarea în stomac. La obezi, acesta se lărgeşte şi îşi pierde rolul fiziologic.
• Sclerodermia – tulburările motorii esofagiene se datorează proceselor de fibroză şi atrofie a musculaturii netede.

Evoluția şi severitatea esofagitei de reflux sunt condiţionate de prezenţa a 3 condiţii:

• creşterea frecvenţei refluxului;
• creşterea duratei refluxului;
• efectul agresiv al conţinutului gastric pe mucoasa esofagiană.

Care sunt simptomele esofagitei de reflux?

Tabloul clinic este relativ tipic, caracterizat prin regurgitaţii acide sau pirozis cu caracter continuu sau intermitent, simptomele putând fi doar ocazionale, însă uneori permanente. Pirozisul este senzaţia de arsură localizată retrosternal (arsuri în piept) ce urcă spre gât și poate fi accentuat de mișcări ce cresc presiunea intraabdominală (aplecarea înainte, ridicarea de greutăţi, repaus culcat imediat după masă), însoţit uneori şi de regurgitaţii acide, disfagie (dificultate la înghițire) si odinofagie (dureri la înghițire) – în stadiile severe ale bolii.

Totodată, se remarcă si simptome respiratorii (sufocare, dispnee nocturnă, crize de astm) sau din sfera ORL (laringită, parestezii faringiene, disfonie), cauzate de regurgitaţia conţinutului acid refluat şi al aspiraţiei la nivelul căilor aeriene.

Anemia poate fi rezultatul unei posibile complicații, cum ar fi hemoragia sau cancerul de esofag, astfel încât nivelul hemoglobinei ar trebui investigat.

Ce presupune un diagnostic pozitiv?

Diagnosticul bolii este unul clinic, dar trebuie confirmat paraclinic. Există două situaţii deosebite: diferenţierea între refluxul gastroesofagian ca generator de disconfort şi esofagita de reflux ca o consecinţă a refluxului. La majoritatea pacienţilor care au reflux esofagian ocazional, explorările funcționale nu vor arăta leziuni. În schimb, în caz de reflux persistent (permanent), leziunile morfologice esofagiene vor putea fi evidențiate.

Investigaţiile necesare pentru evaluarea refluxului gastroesofagian vor cuprinde: esogastroscopia, bariu pasaj, ph-metria şi manometria esofagiană.

Cum evoluează esofagita de reflux?

Evoluţia este de lungă durată cu perioade de absență şi perioade de agravare, acestea fiind în general influențate de alimentaţie, stilul de viaţă, etc..

In literatura de specialitate, se menționează câteva afecțiuni în categoria complicațiilor acestei patologii:

1. Esofagita de reflux de diferite grade de severitate
2. Ulcerul peptic esofagian
3. Stenoza esofagiană
4. Hemoragia digestivă superioară – în general se manifestă cu melenă (scaune colorate în negru, datorită hemoragiilor) sau ulcer
5. Esofagul Barrett reprezintă o metaplazie epitelială (gastrică sau intestinală) a epiteliului scuamos normal, ca si consecință a vindecării esofagitei de reflux.

Cum se tratează esofagita de reflux?

O serie de modificări ale dietei și ale stilului de viață pot contribui la reducerea semnificativă a simptomelor esofagitei de reflux:

• evitarea meselor copioase și a alimentelor precum: cafea, ciocolată, băuturi carbogazoase, produse mentolate, grăsimi, alcool, suc de portocale, băuturi carbogazoase, vin alb, alimente acide;
• evitarea fumatului – se consideră că fumatul creşte secreţia acidă şi scade presiunea în SEI;
• evitarea poziției culcat (clinostatism) cu stomacul plin sau a unor poziţii aplecate imediat după masă;
• persoanele care suferă de obezitate vor fi sfătuite să slăbească (presa abdominală);
• evitarea medicamentelor care scad presiunea SEI: nifedipina, nitraţii, eufilina, cofeina şi parasimpaticoliticele. De asemenea, există studii care sugerează că aspirina si alte antiinflamatorii nesteroidiene sunt asociate cu leziuni esofagiene, putând determina esofagită şi chiar stricturi esofagiene.

Tratamentul farmacologic include două mari clase de medicamente: medicamente antisecretorii prin care se scade secreţia acidă și medicamente prokinetice care susțin motilitatea normală a tubului digestiv. Medicamentele antisecretorii se împart, după mecanismul de acțiune în: blocanţii H2 histaminici (ex: Ranitidina, Famotidina, Nizatidina) și blocanţi ai pompei de protoni (ex. omeprazol, pantoprazol, lanzoprazol, rabeprazol si esomeprazol). Reprezentanți ai medicației prokinetice sunt metoclopramidul, domperidonul și cisapridul – acesta fiind cel mai eficient prokinetic, dar cu efect advers aritmogen cardiac.

Strategia terapeutică cea mai folosită este de inițiere, în caz de reflux acid, a unui tratament cu un medicament antisecretor. In caz de eșec, se adaugă şi un prokinetic, iar dacă persoana acuză reflux biliar, se va opta pentru terapia prokinetică.

În situații excepționale, pentru cazurile în care esofagita este severă şi nu răspunde la tratamentul medicamentos, se poate indica o intervenție chirurgicală care se realizează, în prezent, frecvent laparoscopic.

Referințe:

1. Vakil N. “Epidemiology and pathogenesis of gastroesophageal reflux disease.” Gastroenterology Clinics of North America, 2014.
2. El-Serag HB, Sweet S, Winchester CC, Dent J. “Update on the epidemiology of gastro-oesophageal reflux disease: a systematic review.” Gut, 2014.
3. Gyawali CP, Kahrilas PJ, Savarino E, et al. “Modern diagnosis of GERD: the Lyon Consensus.” Gut, 2018. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/29437910/
4. Richter JE, Friedenberg FK. “Gastroesophageal reflux disease.” In: Feldman M, Friedman LS, Brandt LJ, eds. Sleisenger and Fordtran’s Gastrointestinal and Liver Disease. Philadelphia, PA: Saunders Elsevier, 2021.
5. Vela MF. “Medical treatment of gastroesophageal reflux disease 2017.” Gastrointestinal Endoscopy Clinics of North America, 2017.

Cuprins:

• Care sunt simptomele herpanginei?
• Este herpangina contagioasă?
• Cum se diagnostichează herpangina?
• Care este tratamentul pentru herpangină?
• Cât timp durează herpangina?
• Cum pot preveni răspândirea herpanginei?

Simptomul distinctiv al herpanginei este reprezentat de ulcerații sau leziuni mici, asemănătoare unor vezicule, în cavitatea bucală și faringe, care sunt adesea dureroase. În general, nu este considerată a fi o afecțiune gravă și, în mod normal, se vindecă în mai puțin de 10 zile. 

Herpangina afectează cel mai adesea copiii mici, în special pe cei din colectivitate. Adolescenții și adulții pot, de asemenea, să fie afectați, dar astfel de cazuri sunt mai puțin frecvente. Nou-născuții, persoanele cu un sistem imunitar compromis și femeile însărcinate prezintă un risc mai mare de a contracta o formă severă de herpangină, care ar putea fi periculoasă sau ar putea pune în pericol viața¹.

Care sunt simptomele herpanginei?

Cele mai frecvente simptome ale herpanginei includ:

• erupție herpetiformă asemănătoare unor vezicule în interiorul cavității bucale, adesea în partea din spate a gâtului și pe cerul gurii;
• cefalee (dureri de cap);
• febră bruscă, ridicată (uneori până la 41°C);
• salivare în exces;
• inapetență (scăderea apetitului);
• dureri la nivelul gâtului².

Deoarece unii copii pot refuza să mănânce sau să bea din cauza durerii, aceștia pot prezenta un risc crescut de deshidratare³. Persoanele cu herpangină sunt cele mai contagioase în primele 7 zile de la infectare, chiar dacă este posibil să nu prezinte semne și simptome specifice.

Este herpangina contagioasă?

Virusurile care provoacă herpangina sunt extrem de contagioase și supraviețuiesc în medii din afara organismului pentru perioade lungi de timp. Enterovirusurile sunt răspândite ubicuitar. Rata infecției prezintă variații în funcție de sezon, zonă geografică, vârstă și statusul socioeconomic al populației. În zona temperată, infecțiile sunt mai prevalente în lunile de vară și de toamnă.

Calea de transmitere a infecției cu enterovirusuri este predominant fecal-orală, prin contact direct, dar și indirect (apă, alimente, obiecte contaminate și conditii igienico-sanitare deficitare). Virusul se răspândește cu ușurință prin:

• contactul apropiat cu o persoană care are virusul;
• exhalarea de particule mici și umede (picături respiratorii);
• contactul direct cu fluidele corporale (salivă sau mucus) sau cu materii fecale.

Perioada de incubație (intervalul de timp dintre expunerea la virus și apariția semnelor și simptomelor) pentru herpangină este de trei până la cinci zile⁴. Virusul se poate răspândi în această perioadă, chiar și în absența simptomelor, iar persoana infectată poate fi contagioasă timp de trei până la opt săptămâni după perioada de incubație. Virusul se poate răspândi în continuare chiar și după ce simptomele dispar. Spălarea corectă a mâinilor și o bună igienă ajută la oprirea răspândirii virusurilor care provoacă herpangina.

Cum se diagnostichează herpangina?

Diagnosticul de herpangină se pune, de obicei, pe baza unui istoric medical și a unui examen fizic complet.

Deoarece ulcerațiile sunt atât de distincte, este ușor de diferențiat între herpangină și alte afecțiuni ale gurii și gâtului. În plus, factorii care indică herpangina mai presus de alte afecțiuni includ⁵:

• perioada din an;
• vârsta copilului afectat;
• contactul direct cu persoane care au această afecțiune;
• perioada de incubație.

Care este tratamentul pentru herpangină?

Antibioticele sau medicamentele antivirale sunt ineficiente în tratarea herpanginei. Tratamentele recomandate au scopul de a ameliora simptomele afecțiunii:

• antitermice (pentru febră);
• administrarea de lichide pentru a evita  deshidratarea;
• evitarea alimentelor sau băuturilor care pot irita rănile de la nivelul gurii sau gâtului;
• folosirea de anestezice topice pentru plăgile locale.

Cât timp durează herpangina?

În mod normal, herpangina se vindecă după o săptămână până la 10 zile. Dacă starea copilului nu se ameliorează după 10 zile, este indicată o consultație la medicul pediatru.

Ulterior vindecării, copilul va dezvolta o imunitate naturală la virus. Acest lucru îi va reduce riscul de boală la expunerea ulterioară la virus, dar nu înseamnă că nu-l va mai contracta niciodată. Totodată, copilul poate să fie vulnerabil și la alte tulpini ale virusului.

Cum pot preveni răspândirea herpanginei?

Ca majoritatea infecțiilor virale, herpangina poate fi prevenită în primul rând prin respectarea principalelor reguli de igienă:

• spălarea regulată a mâinilor cu apă și săpun (virusul poate fi eliminat în scaun);
• igienizarea suprafețelor și a obiectelor foarte des atinse;
• acoperirea gurii și a nasului atunci când tușiți sau strănutați, urmată imediat de spălarea mâinilor.

De asemenea, este foarte important ca persoana infectată să nu fie introdusă în colectivitate.

Referințe:

1. Herpangina: Causes, Symptoms & Treatment (clevelandclinic.org)
2. Herpangina in Children (stanfordchildrens.org)
3. Herpangina vs Hand Foot Mouth Disease (HFMD) (medicinenet.com)
4. Herpangina: Symptoms, causes, and treatment (medicalnewstoday.com)
5. Herpangina (Kids and Adults): Symptoms and Treatments | Ada

Cuprins:

• Ce este o infecție fungică a pielii?
• Care sunt cauzele micozelor cutanate?
• Care sunt simptomele întâlnite în micoza cutanată?
• Cum sunt diagnosticate și tratate micozele cutanate?

Ce este o infecție fungică a pielii?

Fungii pot fi găsiți în sol, în aer, pe plante sau chiar în interiorul corpului sau pe piele. Fungii fac parte din microbiomul normal al organismului uman și doar câteva tipuri de fungi provoacă boli.

Deoarece ciupercile se dezvoltă în medii calde și umede, infecțiile fungice ale pielii se pot dezvolta adesea în zonele transpirate sau umede de pe suprafața corpului care nu sunt suficient ventilate. Câteva exemple includ labele picioarelor, zona inghinală și pliurile pielii².

Infecția apare, de obicei, sub forma unei erupții cutanate solzoase sau a unei decolorări și, adesea, este însoțite de prurit (senzație de mâncărime). O infecție fungică poate fi dobândită prin contact direct cu o altă persoană infectată sau cu un animal, dar și prin contact indirect prin haine sau în săli de sport, piscine, căzi cu hidromasaj, saune etc.

Unele infecții fungice ale pielii sunt foarte frecvente. Deși infecția poate fi inconfortabilă și, posibil, contagioasă, de obicei nu este gravă, cu excepția persoanelor imunocompromise.

Care sunt cauzele micozelor cutanate?

Există mai multe tipuri de infecții micotice ale pielii:

1. Majoritatea micozelor cutanate sunt cauzate de dermatofiți, un grup de ciuperci filamentoase care colonizează și infectează țesuturile cheratinizate, inclusiv stratul exterior al pielii (adică stratul cornos), părul și unghiile. Dermatofiții se găsesc în mod obișnuit în mediul înconjurător și se transmit de la o persoană la alta prin contactul direct cu pielea sau, mai rar, prin contactul cu un animal sau cu solul infectat. Deși există o serie de specii de dermatofiți, majoritatea infecțiilor dermatofite sunt cauzate de ciuperci din genurile Trichophyton, Microsporum și Epidermophyton.

Infecțiile dermatofitice ale pielii sunt denumite și tineas, sau viermișori inelari, datorită aspectului inelar al leziunilor cutanate pe care le produc de obicei. Unele tineas au nume distinctive, descriptive pentru partea corpului afectată. De exemplu, tinea corporis afectează brațele, trunchiul și picioarele; tinea capitis afectează scalpul și firul de păr; tinea cruris afectează zona inghinală și interiorul coapselor; iar tinea pedis afectează picioarele.

2. Pe lângă dermatofiți, micoza cutanată poate fi cauzată și de fungi din genul Candida. Candida este prezentă în mod natural pe piele și mucoase. Atunci când cantitatea de Candida este mică, aceasta e inofensivă, dar când începe să se dezvolte excesiv, poate afecta pielea și țesuturile din apropiere, ducând la o infecție superficială a pielii. Un sistem imunitar slăbit este deseori motivul pentru creșterea excesivă a prezenței Candida la nivelul pielii sau al mucoaselor. Prin urmare, candidoza afectează de obicei persoanele cu afecțiuni care compromit sistemul imun (de exemplu, diabet, infecție cu HIV), acestea devenind mai vulnerabile la infecții oportuniste³.

3. Mai rar, micoza cutanată se poate datora unei infecții cu ciuperci non-dermatofite, cum ar fi o specie de Aspergillus. Aceasta este o familie de mucegaiuri formată din mai multe specii diferite, dintre care unele pot provoca o afecțiune cunoscută sub numele de aspergiloză. Aspergiloza cutanată este o formă rară de boală local invazivă care apare, de obicei, atunci când aspergiloza invazivă se răspândește la piele din altă parte a corpului, cum ar fi plămânii. Infecția primară a pielii – de exemplu cea care survine după o intervenție chirurgicală, o traumă sau o rană de arsură – este mult mai puțin rar întâlnită.

Care sunt simptomele întâlnite în micoza cutanată?

Modificările în aspectul pielii și pruritul sunt simptome comune ale multor infecții fungice³.

Printre alte simptome se numără:

• iritație;
• piele solzoasă;
• roșeață;
• formarea de vezicule⁵.

Cum sunt diagnosticate și tratate micozele cutanate?

Multe micoze cutanate pot fi diagnosticate după aspectul lor clinic la examenul fizic. Cu toate acestea, în cazul în care acesta nu este clar, poate fi confirmat cu ajutorul unor teste suplimentare de diagnostic, inclusiv microscopia directă, culturile fungice sau examinarea cu lampa Wood⁶.

Observarea microscopică a resturilor de piele, a părului sau a unghiilor, este adesea efectuată pentru a detecta prezența ciupercilor. Probele sunt de obicei pregătite cu o soluție de hidroxid de potasiu (KOH) care dizolvă cheratina ce se găsește în țesuturi, astfel încât filamentele ramificate ale ciupercilor (hife) sau sporii fungici pot fi văzuți la microscop.

La persoanele care nu răspund bine la tratamentul inițial, probele pot fi cultivate pe o placă de agar Sabouraud dextroză, un mediu de creștere care favorizează dezvoltarea ciupercilor, limitând în același timp dezvoltarea majorității bacteriilor. Examinarea cu lampa Wood utilizează o lumină ultravioletă pentru a detecta zonele de fluorescență care pot fi cauzate de anumite tipuri de ciuperci.

Un examen micologic complet necesită corelarea rezultatului obținut la examenul microscopic cu cel de la cultura dermatofiți. Este posibil ca examenul microscopic direct sa fie negativ în prezența unei culturi pozitive, deoarece mediul de cultură favorizează dezvoltarea dermatofiților.

Tratamentul micozelor cutanate variază în funcție de cauza de bază a infecției. În general, majoritatea micozelor cutanate necesită tratament cu medicamente antifungice. Terapiile antifungice pot fi topice sau orale, iar tipul recomandat depinde, în general, de gravitatea infecției.

Printre măsurile suplimentare care pot ajuta la prevenirea infecțiilor fungice repetate se numără:

• respectarea cu strictețe a recomandărilor de tratament;
• practicarea unei bune igiene;
• purtarea de îmbrăcăminte care să permită circulația aerului;
• păstrarea pielii curate și uscate.

Referințe:

1. Fungal Infection (Mycosis): Types, Causes & Treatments (clevelandclinic.org)
2. Fungal Skin Infections: Types, Treatment, Risk Factors, More (healthline.com)
3. Skin Fungal Infections: Symptoms, Types, Causes, and Treatments (webmd.com)
4. Cutaneous Mycoses: What Are They, Causes, Treatment, and More | Osmosis
5. About Fungal Diseases | Fungal Diseases | CDC
6. Fungal infections: Symptoms, types, and treatment (medicalnewstoday.com)

Cuprins:

• Care este incidența acestor pneumonii?
• Care sunt cauzele pneumoniei virale la copii?
• Ce simptome manifestă un copil cu pneumonie virală?
• Ce analize de laborator se recomandă în pneumonia virală la copil?
• Cum se pune diagnosticul de pneumonie virală?
• Cum se diferențiază pneumoniile virale de alte patologii respiratorii?
• Care este tratamentul pentru pneumonie viralăla copii?
• Cum evoluează o pneumonie virală?

Care este incidența acestor pneumonii?

Marea majoritate a infecțiilor respiratorii sunt localizate la nivelul căilor aeriene superioare și doar 5% dintre acestea sunt reprezentate de infecțiile căilor respiratorii inferioare. Din totalul infecțiilor respiratorii, laringotraheita reprezintă 2-3%, bronșiolita 1% si pneumonia 1%. În același timp, incidența infecțiilor căilor respiratorii inferioare este de 43% pentru sugari, iar până la 7 ani, 25-30% dintre copii pot fi afectați de un prim episod, agenții etiologici fiind virusurile în 90% dintre cazuri.

Care sunt cauzele pneumoniei virale la copii?

Cele mai întâlnite virusuri care cauzează pneumonii sunt: virusul sincițial respirator, virusurile gripale și paragripale, adenovirusurile. La nou-născuți și copii cu imunitate deficitară, virusurile care pot determina îmbolnăvire sunt citomegalovirus, virusul herpetic și cel rubeolic. Pentru majoritatea virusurilor respiratorii, calea de contaminare a plămânilor este aerogenă, infectarea putând fi realizată fie direct, fie ”din aproape în aproape” de la o infecție de căi respiratorii superioare.

Ce simptome manifestă un copil cu pneumonie virală?

Semnele și simptomele pacienților copii cu pneumonie virală sunt comune infecțiilor de căi respiratorii inferioare. Febra poate lipsi în unele cazuri, afectarea pulmonară fiind precedată de infecția căilor aeriene superioare ce poate manifesta simptome precum:

• nas înfundat;
• indispoziție;
• lipsa poftei de mâncare.

Ulterior, se instalează tabloul clinic complet al bolii. Acesta poate include:

• tuse, respirație rapidă și dureri la nivelul toracelui la copilul mare;
• tuse și respirație accelerată (peste 60 de respirații pe minut ) la bebeluși și copii mici –.

În pneumonia gripală se asociază frecvent convulsii, iar în infecția cu adenovirusuri – tulburări gastrointestinale. La sugarul mic, gravitatea tabloului clinic este marcată.

Pneumonia interstițială se caracterizează prin acumularea în interstițiu (țesutul aflat între alveolele pulmonare) de celule inflamatorii având ca și consecință tulburarea schimburilor gazoase alveolare și instalarea hipoxiei.

Ce analize de laborator se recomandă în pneumonia virală la copil?

Singura investigație paraclinică care susține diagnosticul de certitudine este radiografia pulmonară. Aspectul caracteristic constă în îngroșarea desenului bronhovascular cu accentuarea interstițiului și infiltrate difuze.

Din arsenalul analizelor de laborator utile în definitivarea etiologiei diagnosticului de pneumonie virală face parte testele pentru VRS, prelevatele prin puncție biopsică pulmonară și examene serologice pentru evidențierea anticorpilor specifici virali.

Cum se pune diagnosticul de pneumonie virală?

Asocierea dintre febră, tuse și respirație accelerată, plus durerile toracice, în prezența unor modificări radiologice tipice și a unor modificări minore la examinarea fizică a copilului, permite diagnosticul de pneumonie interstițială, fără precizarea etiologiei. Agentul etiologic se poate evidenția prin determinări virusologice sau serologice.

Totodată, examenul radiologic doar confirmă diagnosticul, diferențierea între cauza virală și cea bacteriană a unei pneumonii fiind foarte dificilă în absența unor criterii clinice clare sau imagistice.

Cum se diferențiază pneumoniile virale de alte patologii respiratorii?

Infecțiile căilor respiratorii inferioare trebuie diferențiate de ale celor superioare, cele două entități patologice având durată de evoluție, tratament și prognostic diferite. Acuratețea diagnosticului depinde și de momentul evaluării pacienților.

Tusea aspră, respirația zgomotoasă și vocea răgușită sunt caracteristice inflamației laringelui, iar tusea productivă fără alte semne stetacustice orientează diagnosticul spre bronșita acută. Foarte multe boli respiratorii de etiologie virală debutează ca infecții ale căilor aeriene superioare.

Care este tratamentul pentru pneumonie viralăla copii?

Pneumoniile virale nu se tratează cu antibiotice. Indicația acestora este permisă doar de necesitate la sugarul mic, febril, distrofic sau cu multe internări în spital, cu semne probabile de suprainfecție bacteriană într-o pneumonie neprecizată etiologic.

Tratamentul simptomatic include antitermice, iar supresia tusei nu este recomandată la copilul mai mic de 2 ani. La sugarul mic se pot aplica metode fizice cu efect de reducere a febrei, constând în băi și/sau împachetări.

Cum evoluează o pneumonie virală?

În cât timp se vindecă pneumonia? Perioada evoluției unei pneumonii virale este, în medie, de 10-14 zile. La sfârșitul intervalului se remarcă o ameliorare a manifestărilor clinice, urmată de o regresie a imaginii radiologice specifice. În literatura de specialitate pediatrică se menționează o relație de cauzalitate între pneumoniile din perioada de sugar și incidența bolilor pulmonare la vârstele mai mari, pneumoniile precoce predispuzând adultul la creșterea morbidității prin boli pulmonare.

Mortalitatea prin pneumoniile virale este relativ mică, însă, în cazurile cu evoluție fatală, există întotdeauna suprainfecție bacteriană.

O pneumonie interstițială cu adenovirus se poate complica cu o afecțiune pulmonară permanentă, cum ar fi bronșiectazia sau fibroza pulmonară.

Referințe:

1. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) – www.who.int
2. Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) – www.cdc.gov
3. Societatea Americană de Pediatrie (American Academy of Pediatrics) – www.aap.org
4. Esențialul în Pediatrie, Prof. Dr. Eugen Pascal Ciofu, Editura Medicala, 2002

Cuprins:

• Care sunt cele mai întâlnite metode contraceptive și cum funcționează?
• Analize de sânge necesare în stabilirea metodei contraceptive
• Care sunt cele mai eficiente metode contraceptive?

Care sunt cele mai întâlnite metode contraceptive și cum funcționează?

Există mai multe metode contraceptive disponibile, clasificate funcție de mecanismul de acțiune în:

• Contraceptive hormonale: Acestea includ pilule contraceptive adiministrate pe cale orală (cunoscute drept pastile anticoncepționale), plasturi, inele vaginale, contraceptive injectabile și implanturi subcutanate. Aceste metode eliberează hormoni care suprimă ovulația și creează un mediu neprielnic pentru spermatozoizi la nivelul tractului reproductiv feminin.
• Dispozitive intrauterine (DIU): Cunoscute și sub numele de sterilet, acestea sunt dispozitive de mici dimensiuni, plasate în uter, care previn fertilizarea și/sau implantarea ovulului. Există sterilet cu fir din cupru care acționează ca un spermicid natural și sterilet cu eliberare prelungită de hormoni, care inhibă ovulația.
• Metode de barieră – includ prezervativele feminine și masculine, care împiedică spermatozoizii să ajungă la ovul.
• Metode naturale de planificare familială – acestea implică monitorizarea ciclului menstrual al femeii și evitarea actului sexual în timpul perioadelor fertile. Medicii nu recomandă folosirea acestei metode de contracepție, gradul de eficiență fiind extrem de scăzut.
• Metode contraceptive definitive – constau în efectuarea unor proceduri permanente, cum ar fi ligatura tubară (legarea trompelor uterine) la femei sau vasectomia la bărbați.

Totodată, metodele contraceptive pot fi clasificate după durata de acțiune în definitive și reversibile, iar cele reversibile în metode cu acțiune de lungă durată și în metode cu acțiune imediată, prin mecanismele detaliate în cele ce urmează: :

• Ovulul nu poate întâlni spermatozoizii pentru a fi fecundat datorită unor proceduri definitive, cum ar fi vasectomia și ligatura trompelor uterine.
• Contraceptivele reversibile cu acțiune îndelungată, cum ar fi dispozitivele intrauterine și implanturile hormonale, împiedică ovulatia, care reprezintă eliberarea ovulului de la nivelul ovarului. Acest lucru împiedică spermatozoizii să migreze în colul uterin datorită îngroșării mucusului de la acest nivel, ceea ce blochează implantarea ovulului fecundat la nivelul uterului.
• Contraceptivele cu acțiune scurtă, cum ar fi contraceptivele orale, plasturele, injectiile hormonale și inelul vaginal, împiedică ovulația și deplasarea spermatozoizilor în uter.
• Spermatozoizii nu pot ajunge la ovul prin metode contractive de barieră, cum ar fi prezervativele, diafragma și buretele contraceptiv.
• Abstinența este o modalitate naturală pentru o femeie prin care evită contactul sexual în zilele fertile ale ciclului menstrual, când este probabil să rămână gravidă.

Înainte de a începe utilizarea contraceptivelor hormonale, medicul sau specialistul în sănătatea reproducerii ar putea solicita anumite analize de laborator pentru a evalua starea generală de sănătate a femeii, cu interes principal asupra sistemului endocrin pentru a identifica orice condiții preexistente care ar putea afecta utilizarea sigură a anticoncepționalelor.

Aceste analize pot varia în funcție de metoda contraceptivă hormonală aleasă și de antecedentele medicale ale fiecărei femei. În general, următoarele analize pot fi recomandate înainte de a începe contracepția hormonală:

Analize de sânge necesare în stabilirea metodei contraceptive

Hemograma completă: pentru a evalua nivelurile de hemoglobină și a identifica anemii sau alte afecțiuni ale sângelui.

Glicemia: pentru a exclude diabetul sau intoleranța la glucoză.

Profilul lipidic: pentru a identifica nivelurile de colesterol și trigliceride din sânge.

Analize hormonale: Unele metode contraceptive hormonale pot necesita evaluarea nivelurilor de hormoni în sânge, cum ar fi:

• estrogenul;
• progesteronul;
• testosteronul;
• hormonul luteinizant (LH).

Testul de sarcină: Înainte de a începe contracepția hormonală, medicul ar putea solicita un test de sarcină pentru a exclude o sarcină deja existentă.

Analize pentru diagnosticul de boli cu transmitere sexuală (BTS): În cazul anumitor metode contraceptive hormonale, medicul ar putea recomanda efectuarea de teste pentru depistarea BTS, pentru a asigura protecție suplimentară împotriva acestor infecții.

Fiecare femeie are propriile preferințe și nevoi în ceea ce privește contracepția, astfel că este important să discuți cu un profesionist din domeniul sănătății pentru a alege metoda optimă pentru starea de sănătate, stilul de viață sau alți factori individuali care pot influența aceste alegeri.

Care sunt cele mai eficiente metode contraceptive?

Nu există o metodă contraceptivă ideală pentru toate cuplurile. Metoda contraceptivă eficientă pentru un anumit cuplu depinde de o serie de factori și se poate schimba în timp.

Pentru a alege o metodă contraceptivă specifică, ar trebui să se știe care sunt opțiunile disponibile și să se ia în considerare nevoile și preferințele fiecăruia dintre parteneri. Înainte de a alege un plan de contracepție, ar trebui consultat un medic ginecolog sau un specialist în planificare familială cu privire la următoarele aspecte:

• frecvența raporturilor sexuale;
• existența mai multor parteneril sexuali;
• protecția împotriva infecțiilor cu transmitere sexuală;
• aspecte legate de stilul de viață, cum ar fi fumatul;
• Confortul și complianța partenerilor în legătură cu o anumită metodă contraceptivă (de exemplu, este ok să-și amintească să ia pastilele în fiecare zi?, Va trebui să-i ceară partenerului să folosească prezervative de fiecare dată?);
• Accesul la metoda contraceptivă aleasă (disponibilitate și costuri);
• efectele secundare posibile și eficacitatea metodelor contraceptive avute în vedere.

Referințe:

1. www.womenshealth.gov
2. www.cdc.gov
3. www.nhs.uk
4. www.healthline.com

Cuprins:

• Cele mai frecvente tipuri de BTS
• Boli cu transmitere sexuală în sarcină – simptome
• Boli cu transmitere sexuală – cauze și factori de risc
• Diagnosticul și tratamentul infecțiilor cu transmitere sexuală în sarcină

Cele mai frecvente tipuri de BTS

• Chlamydia – este cea mai frecventă bacterie care se transmite pe cale sexuală. Deși majoritatea infecțiilor cu chlamydia (inclusiv cele la femeile însărcinate) nu prezintă simptome, femeile infectate pot avea secreții vaginale anormale, sângerare după actul sexual sau mâncărime/arsură la urinare. Infecția cu chlamydia netratată poate genera probleme în timpul sarcinii, inclusiv travaliul prematur, ruptura prematură a membranelor și greutatea mică la naștere. Nou-născutul se poate infecta și în timpul nașterii pe măsură ce acesta trece prin canalul de naștere și poate dezvolta ulterior infecții oculare și pulmonare.
• Herpes Simplex (HSV) este reprezentat de două tipuri distincte de virus care pot infecta tractul genital uman, HSV-1 și HSV-2. Infecția la nou-născut poate fi dată de ambele tipuri, dar cele mai multe sunt cauzate de HSV-2.

Simptomele herpesului genital sunt similare atât la femeile însărcinate, cât și la cele care nu sunt însărcinate și există o preocupare majoră la gravide cu privire la infecția cu HSV din cauza complicațiilor care pot apărea la nou-născut.

Deși transmiterea infecției poate avea loc în timpul sarcinii și după naștere, riscul ca un nou-născut să fie afectat este mare în situația în care HSV este dobândit în apropierea nașterii și scăzut dacă mama a avut herpes recurent sau a dobândit infecția în prima jumătate a sarcinii. Pentru a evita posibile complicații grave (encefalită herpetică și pneumonie) care pot apărea ca urmare a infectării cu HSV, se recomandă nașterea prin cezariană, pentru toate femeile aflate în travaliu cu leziuni active de herpes genital sau simptome sugestive pentru infecție (durere vulvară și prurit la nivel genital).

• Gonoreea este o infecție determinată de bacteria Neisseria gonorrheae. Netratată, în timpul sarcinii poate duce la complicații severe, precum: avorturi spontane, corioamniotită, ruptură prematură a membranelor, naștere prematură și greutate mică la naștere, iar sugarii pot dezvolta infecții oculare. Deoarece gonoreea poate cauza probleme atât mamei, cât și copilului ei, este important ca medicul specialist să identifice corect infecția, să o trateze cu antibiotice eficiente și să monitorizeze foarte atent gravida pentru a se asigura că infecția a fost vindecată.
• Hepatita B este o infecție cauzată de virusul hepatitic B (VHB), care se poate transmite atât pe cale sexuală, cât și de la mamă la făt în timpul sarcinii. În această situație, riscul cel mai mare de transmitere la făt este atunci când mamele se infectează aproape de momentul nașterii. Nou-născuții infectați au, de asemenea, un risc de până la 90% de a deveni ei înșiși purtători cronici de virus B. Sugarii care au o infecție cronică cu VHB prezintă un risc crescut de a dezvolta boală hepatică cronică sau cancer hepatic mai târziu în viață, iar aproximativ 25% dintre aceștia vor muri în cele din urmă din cauza unei boli hepatice cronice. Toate aceste complicații (inclusiv cele fatale) pot fi prevenite prin screening-ul pacientelor gravide pentru acest tip de infecție și oferirea tratamentului corespunzător copiilor cu risc, la scurt timp după naștere.
• HIV este virusul care provoacă sindromul imunodeficienței dobândite (SIDA). HIV se transmite de la mamă la copil sunt în timpul sarcinii, nașterii sau alăptării. Cu toate acestea, atunci când prezența virusului HIV este diagnosticată înainte sau în primul trimestru de sarcină și sunt luate măsurile adecvate, riscul de transmitere poate fi mai mic de 1%. O mamă care știe la începutul sarcinii că este infectată poate decide împreună cu medicul asupra modalităților eficiente de a proteja sănătatea ei și a bebelușului ei nenăscut.
• HPV este un virus localizat cel mai frecvent la nivelul tractului genital inferior, inclusiv colul uterin, vaginul și organele genitale externe. Unele tulpini pot cauza cancer de col uterin, iar altele pot duce la apariția condiloamelor (negi genitali), care cresc frecvent în număr și dimensiune în timpul sarcinii. Aceștia apar adesea sub formă de ciorchine și pot da senzații de arsură sau mâncărime. Dacă o femeie are veruci genitale în timpul sarcinii, se recomandă să amâne tratamentul până după naștere. Atunci când acestea sunt voluminoase sau extinse, pot complica o naștere vaginală până la blocarea canalului de naștere, în această situație fiind recomandată operația cezariană. Infecția mamei poate cauza la nou-născut dezvoltarea papilomatozei laringiene (o boală rară, beningnă a laringelui), encefalită herpetică sau pneumonie.
• Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală (ITS), bacteriană, care poate fi transmisă de la mamă la făt în timpul sarcinii. Acest lucru poate duce la o infecție multisistemică gravă, cunoscută sub numele de sifilis congenital. Sifilisul în sarcină este asociat cu naștere prematură, naștere de feți morti și, în unele cazuri, cu decesul copilului la scurt timp după naștere. Sugarii netratați care supraviețuiesc tind să dezvolte probleme de sănătate la nivelul mai multor organe cum ar fi: creier, ochi, urechi, inimă, piele, dinți și oase.
• Trichomonas Vaginalis este un parazit care se transmite pe cale sexuală, iar infecția cu acesta este frecventă în rândul populației generale. În cazul unei paciente gravide cu simptome de tricomonază (boala dată de infecția cu Trichomonas) este recomandat un tratament corespunzător pentru a putea fi evitate următoarele complicații: ruperea prematură a membranelor, nașterea prematură și greutatea mică la naștere. Rareori, nou-născutul de sex feminin poate dobândi infecția atunci când trece prin canalul de naștere iar aceasta se poate manifesta ca scurgeri vaginale apărute imediat după naștere.

Boli cu transmitere sexuală în sarcină – simptome

Simptomele bolilor cu transmitere sexuală în sarcină sunt aceleași ca și pentru femeile care nu sunt însărcinate. Întrucât acestea se pot transmite cu ușurință între parteneri, este important ca aceștia să cunoască întreaga paletă de simptome. În multe cazuri pacienții sunt asimptomatici, dar când aceștia acuză simptome, acestea pot fi:

• leziuni sau condiloame la nivelul anusului, penisului, vaginului sau cavității bucale;
• zonă inflamată sau roșeață în zona din jurul penisului sau vaginului;
• erupții cutanate;
• durere la urinare;
• scădere în greutate, scaun moale, transpirații nocturne;
• dureri, febră și frisoane;
• îngălbenirea pielii (icter);
• secreții vaginale (cu un miros specific) sau la nivelul penisului;
• sângerări în afara menstruației;
• durere în timpul actului sexual (dispareunie);
• prurit (mâncărime) sever în apropierea penisului sau vaginului.

Boli cu transmitere sexuală – cauze și factori de risc

BTS pot fi cauzate de:

• Bacterii: Gonoreea, sifilisul și chlamydia;
• Paraziți: Trichomonas Vaginalis;
• Viruși: HPV, herpesul genital, HIV, hepatita A, B, și C.

Orice persoană activă sexual are un risc de expunere la o infecție cu transmitere sexuală (ITS).

Actul sexual neprotejat, sexul oral, contactul sexual cu mai mulți parteneri, antecedentele de boli venerice, consumul de droguri injectabile și vârsta tânără (jumătate din cazurile noi de BTS apar la persoanele cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani) sunt factori de risc importanți în apariția acestor afecțiuni.

Diagnosticul și tratamentul infecțiilor cu transmitere sexuală în sarcină

Dacă antecedentele sexuale și simptomele actuale sugerează o suspiciune de boală cu transmitere sexuală, medicul va face un examen fizic pentru a observa dacă există semne de infecție, cum ar fi o erupție cutanată, veruci sau secreții anormale. Se pot recomanda teste de laborator:

Teste serologice care constituie un instrument non-invaziv de diagnosticare.

Astfel pot fi recomandate următoarele testări, în funcție de semnele și simptomele prezente:

• Chlamydia trachomatis-Anticorpi Ig A – prezența anticorpilor de tip IgA este asociată cu o infecție activă, fie că este vorba de o infecție primară, cronică sau reinfecție.
• Profil virus herpes simplex (HSV1, HSV2)-Anticorpi IgM.
• AgHBs – pentru diagnosticul de infecţie acută/cronică cu virusul hepatitei B.
• Anti-HIV 1+2 – producţia de anticorpi este detectabilă după 4-12 săptămâni de la infecţie şi durează toată viaţa.
• Serologie sifilis cantitativă (reagine + anticorpi specifici) – test screening prenatal (în trimestrul I, III și la naștere).

Teste din secreție vaginală / col uterin:

• Diagnostic molecular – infecții cu transmitere sexuală (secreție vaginală/cervicală) ce permite detectarea și identificarea simultană a mai multor agenți de etiologie bacteriană, virală, fungică sau parazitară, implicați în BTS
• HPV (Papiloma Virus Uman) ADN-genotipare pentru identificarea prezenței unei anumite tulpini HPV și monitorizarea evoluţiei infecţiei determinate de un anumit tip HPV.
• Cultură secreție col uterin (cu antibiogramă după caz)

Tratamentul depinde de tipul de infecție și constă, de obicei, în administrarea antibioticelor (pentru infecții bacteriene: inclusiv gonoree, sifilis, chlamydia și trichomonaza) sau a medicamentelor antivirale (hepatită, HIV, herpes). Pentru o persoană însărcinată diagnosticată cu o boală cu transmitere sexuală, tratamentul imediat poate preveni sau reduce riscul ca bebelușul să se infecteze.

Bolile cu transmitere sexuală prezintă riscuri semnificative pentru sănătatea mamei și a fătului în timpul sarcinii. Testarea și diagnosticul precoce, tratamentul adecvat și măsurile de prevenție pot juca un rol crucial în menținerea sănătății fătului și a nou-născutului, în reducerea incidenței BTS și a complicațiilor asociate.

Referințe:

1. https://www.who.int/en/news-room/fact-sheets/detail/sexually-transmitted-infections-(stis)
2. https://www.acog.org/clinical/clinical-guidance/committee-opinion/articles/2019/03/guidelines-for-perinatal-care
3. https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/mother-to-child-transmission-of-syphilis
4. https://my.clevelandclinic.org/health/articles/10246-pregnancy–sexually-transmitted-diseases
5. https://www.cdc.gov/std/pregnancy/stdfact-pregnancy-detailed.htm
6. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/sexually-transmitted-diseases-stds/symptoms-causes/syc-20351240
7. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/sexually-transmitted-diseases-stds/diagnosis-treatment/drc-20351246

Cuprins:

• De ce a cincea boală a copilăriei?
• Cauze și transmitere eritem infecțios
• Eritemul infecțios – semne și simptome tipice
• Cum este diagnosticată a cincea boală a copilăriei?
• Care sunt pașii de tratament în eritemul infecțios?
• Eritemul infecțios afectează și adulții?
• Care sunt complicațiile întâlnite în eritem infecțios?
• Eritemul infecțios și sarcina

De ce a cincea boală a copilăriei?

Cunoscută și ca boala obrajilor pălmuiți, este una dintre cele mai frecvente șase erupții virale la copii:

• Rujeolă
• Scarlatină
• Rubeolă
• Oreion
• Eritem infecțios
• Roseola infantum

Afectează de obicei copiii cu vârste cuprinse între 5 și 15 ani, în special în lunile de primăvară și de vară³.  

Cauze și transmitere eritem infecțios

Parvovirusul B19 este un virus monocatenar care vizează celulele roșii din măduva osoasă. Virusul se transmite aerogen, prin salivă sau ca urmare a unui contact apropiat. Se poate răspândi rapid în locurile aglomerate, cum ar fi școlile, grădinițele și creșele⁴.

Anumite parvovirusuri, cum ar fi parvovirusul canin și virusul panleucopeniei feline sunt patogene pentru câini și pisici, însă parvovirusul B19 infectează doar oamenii. Un om nu poate lua a cincea boală de la un animal, iar un animal nu o poate lua de la un om.

Odată ce apare erupția cutanată, persoana nu mai este contagioasă.

Deși parvovirusul infectează mai ales copiii de vârstă școlară în timpul lunilor de iarnă și primăvară, pot fi afectate persoane de orice vârstă.

Eritemul infecțios – semne și simptome tipice

Simptomele ușoare încep la aproximativ 1 săptămână după expunerea la PV-B19 și durează 2-3 zile. Acestea includ:

• durere de cap (cefalee);
• febră;
• dureri în gât;
• mâncărimi (prurit) localizat
• durere abdominală;
• artralgii (dureri articulare).

Aceste simptome preced o perioadă asimptomatică de aproximativ 7-10 zile, după care infecția, progresează prin următoarele etape:⁵

• Faza 1 – Exantemul începe cu aspectul clasic de obraz pălmuit, care de obicei se estompează în 2-4 zile.
• Faza 2 – Această fază apare 1-4 zile mai târziu și se caracterizează printr-o erupție eritematoasă maculopapulară (o modificare a culorii și texturii pielii, care determină de obicei o apariție bruscă de pete roșii) care se estompează într-un model reticular clasic de tip lacel (aspect asemănător dantelei), pe măsură ce zonele confluente se limpezesc.
• Faza 3 – Pot să existe recurențe și estompări timp de săptămâni sau, ocazional, luni, din cauza unor stimuli precum exercițiile fizice, iritarea, stresul sau supraîncălzirea pielii din cauza razelor solare sau a băilor cu apă fierbinte.

Cum este diagnosticată a cincea boală a copilăriei?

Medicul va efectua anamneza și examenul fizic, ce include inspectarea erupției cutanate. Erupția cutanată este caracteristică pentru boala obrajilor pălmuiți și poate fi suficientă pentru a stabili diagnosticul. În unele cazuri, pacientului i se pot recomanda și analize de sânge.

Anticorpii față de Parvovirus B19 sunt utili pentru diagnosticul infecției recente și evaluarea imunității la gravide. Anticorpii de tip IgM apar la 10-12 zile de la contactul infectant, în timp ce anticorpii IgG la 2 săptămâni de la inoculare. IgM persistă câteva luni; IgG sunt întâlniți în serul pacienților toată viața și titrul lor crește la o nouă expunere.

La pacienții cu criză aplastică tranzitorie, anticorpii IgM devin detectabili în momentul reticulocitozei maxime; IgG apar de obicei în cursul perioadei de refacere a hematopoiezei. Răspunsul imun față de proteina minoră a capsidei VP1 deține rol în instalarea imunității. Infecția PV-B19 persistentă este rezultatul inabilității gazdei imunodeprimate de a produce anticorpi neutralizanți eficienți.

Diagnosticul infecțiilor acute este stabilit de obicei pe baza testelor serologice. Cu toate acestea valoarea acestora în diagnosticul infecțiilor cu PV-B19 la pacienții imunodeprimați este limitată, adesea fiind necesar să se recurga la diagnosticul molecular.

Care sunt pașii de tratament în eritemul infecțios?

Tratamentul va depinde de simptomele, vârsta, starea generală de sănătate a copilului și severitatea afecțiunii. Având în vedere faptul că boala este cauzată de un virus, antibioticele nu vor fi prescrise.

Scopul tratamentului este de a ajuta la ameliorarea simptomelor și poate include:

• hidratare;
• administrarea de antitermice pentru reducerea febrei și a disconfortului,
• antihistaminice pentru prurit, topice sau cu administrare orală.

Aspirina nu trebuie administrată copiilor deoarece poate duce la instalarea unei afecțiuni grave – sindromul Reye.⁶

Eritemul infecțios afectează și adulții?

A cincea boală poate afecta adulții, dar acest lucru este rar. Odată expus virusului, sistemul imunitar creează mecanismele de apărare împotriva acestuia, majoritatea persoanelor devenind imune la vârstă adultă.

Care sunt complicațiile întâlnite în eritem infecțios?

La copiii și adulții sănătoși, infecția cu Parvovirus B19 foarte rar provoacă complicații.

Afecțiunea poate cauza probleme pentru persoanele care au afecțiuni sanguine sau un sistem imunitar compromis. Acest lucru este cauzat de faptul că virusul poate afecta modul în care organismul produce hematii. În astfel de cazuri numărul de eritrocite din sânge poate să scadă atât de mult, încât să fie necesară o transfuzie de sânge.

Copiii (și adulții) cu următoarele condiții și afecțiuni prezintă un risc crescut de complicații: cancer (leucemia), infecție cu HIV, anumite tipuri de anemie (anemia cu celule în seceră și talasemia), transplant de organ în antecedente.

Complicațiile eritemului infecțios la adulți

Aproximativ 10% dintre adulții care fac o infecție cu parvovirusul B19 dezvoltă artrită cronică (pe termen lung) asociată parvovirozei în mai multe articulații, sau poliartrită. Persoanele de sex feminin sunt mai expuse riscului unor astfel de complicații decât persoanele de sex masculin.

Eritemul infecțios și sarcina

În infecțiile care au loc în cursul sarcinii, PV-B19 poate fi transmis transplacentar la făt (25% din cazuri).

Dacă o gravidă este infectată cu Parvovirus B19, aceasta se poate transmite la făt și poate provoca complicații, inclusiv: avort spontan, deces fetal intrauterin, hidrops fetalis (edem sever fetal).

Totuși, aceste complicații sunt rare. Majoritatea adulților, inclusiv femeile însărcinate, au luat deja contact cu parvovirusul B19 dezvoltând imunitate pe viață. Riscul de pierdere a fătului atunci când apare infecția cu parvovirusul B19 în timpul sarcinii este de aproximativ 2%. Gravidele aflate în al doilea trimestru prezintă cel mai mare risc de a dezvolta complicații din cauza parvovirozei B19, dar acestea pot apărea în toate momentele sarcinii.

Referințe:

1. About Fifth Disease | CDC
2. Fifth Disease in Children | Cedars-Sinai
3. Parvovirus infection – Symptoms & causes – Mayo Clinic
4. Fifth Disease (Erythema Infectiosum): Symptoms, Causes & Treatment (clevelandclinic.org)
5. https://emedicine.medscape.com/
6. Erythema infectiosum, slapped cheek syndrome, or fifth disease (medicalnewstoday.com)