Cuprins:

• Parazitoze – istoric și mecanism de apariție
• Tipuri de parazitoze
• Prevalența cazurilor de parazitoze intestinale la copii
• Parazitoze intestinale și simptome frecvente
• Eozinofile crescute (”eosinofile mărite”) și rolul lor în diagnosticarea unei parazitoze

Tipuri de parazitoze

Copiii de toate vârstele pot dezvolta parazitoze, cum ar fi giardioza și criptosporidioza în urma unor activități de agrement (de exemplu, aceștia pot contracta diverși paraziți în timpul înotului sau în urma ingestiei de apă contaminata).  Animalele de companie pot fi, de asemenea o sursă potențială de paraziți. Toxoplasmoza se răspândește prin contactul cu solul sau alimentele contaminate de materiile fecale infectate, provenite de la pisică. Copiii pot contracta această infecție de la mamă, dacă aceasta contractează infecția în timpul sarcinii.

Giardia se manifestă prin diaree și se răspândește prin intermediul fecalelor contaminate. Infecția cu oxiuri (enterobiaza) apare în rândul copiilor preșcolari și școlari. De asemenea, copiii pot fi infestați cu păduchi (pediculoză) sau scabie, ambele infecții putând fi răspândite prin contact fizic apropiat.

Principalele tipuri de paraziți² care duc la apariția unor parazitoze intestinale:

Infestarea poate apărea la copiii de toate vârstele, dar copiii mici sunt cei mai expuși acestor riscuri deoarece ei sunt, teoretic, expuși la variate infecții, având un sistem imunitar în plină dezvoltare sau având un sistem imunitar slăbit.

Prevalența cazurilor de parazitoze intestinale la copii

Infecțiile parazitare intestinale (IPI) la copii sunt foarte răspândite în regiunile cu acces limitat sau inexistent la o apă potabilă sigură, condiții sanitare precare sau locuințe necorespunzătoare. Aproximativ 24% din populația globală este infectată cu helminți transmiși prin sol, dintre care peste 267 de milioane de copii de vârstă preșcolară și peste 568 de milioane de copii de vârstă școlară trăiesc în zone cu epidemii declarate.

În țările africane, cum ar fi Etiopia, rata de prevalență a IPI la copii este estimată la 48%. Majoritatea infecțiilor sunt produse de Ascaris lumbricoides (ascaridioza), anchilostoma și Trichuris trichiura. Speciile Cryptosporidium, Entamoeba histolytica și Giardia duodenalis sunt cele mai frecvente infecții produse de protozoare, la copiii cu vârsta sub 5 ani din Africa subsahariană³.

Parazitoze intestinale și simptome frecvente

Semnele infecțiilor cauzate de un parazit variază în funcție de agentul patogen care colonizează organismul uman – gazdă. Unele dintre cele mai comune simptome sunt crampele și durerile intestinale, greața sau vărsăturile, deshidratarea, pierderea în greutate, inflamarea ganglionilor limfatici și apariția unor tulburări digestive, cum ar fi constipația, diareea și flatulența (prezența de gaze intestinale).

Din tabloul clinic mai pot face parte și urticaria sau eczemele cutanate, durerile musculare și articulare persistente, oboseala marcată. Uneori se pot instala depresia, insomnia, un deficit de fier (anemia) sau prurit persistent în regiunea anală. 

Toate aceste simptome pot fi asemănătoare semnelor și simptomelor din alte boli digestive. Prin urmare, în cazurile în care acestea sunt descrise, este imperios necesară stabilirea unui diagnostic corect.

Insomnia, iritații ale pielii, schimbările bruște ale dispoziției și durerea musculară, pot fi cauzate de acțiunea toxinelor parazitare eliberate în sângele gazdei. Aceste toxine pot provoca și o stare de anxietate, care tinde să se manifeste printr-un somn agitat al copilului.

Eozinofile crescute (”eosinofile mărite”) și rolul lor în diagnosticarea unei parazitoze

Eozinofilia este o tulburare hematologică comună, având diverse etiologii. Se evidențiată prin efectuarea hemogramei și analizei unui frotiu de sânge periferic, dar și din biopsiile prelevate de la nivelul măduvei osoase.

Cea mai frecventă cauză a apariției eozinofiliei este infecția parazitară⁴. Infecțiile parazitare care duc la eozinofilie sunt produse, de obicei, de helminți, dar pot fi provocate și de alți agenți patogeni, cum ar fi protozoarele și filariile.

Viermii intestinali pot bloca lumenul intestinal, determinând sângerări, sau pot interfera cu absorbţia intestinală de substanţe nutritive. Larvele pot disemina în zone extraintestinale şi pot determina inflamarea sau chiar distrugerea unor structuri tisulare.

Pentru a detecta aceste infecții parazitare trebuie inclusă în evaluarea pacienților cu eozinofile mărite, analiza  scaunului (examen coproparazitologic), pentru evidențierea de ouă și paraziți.

Strongyloides stercoralis este un parazit intestinal care afectează aproximativ 30–100 de milioane de persoane, la nivel global.  Infecția cu Strongyloides poate deveni invazivă și fatală la pacienții tratați cu corticosteroizi, astfel la pacienții cu eozinofilie trebuie exclusă infecția cu Strongyloides, înainte de inițierea terapiei cu steroizi.

Absenţa ouălor sau larvelor de Strongyloides nu exclude infecția, larvele putând să ajungă în scaun la 3-4 săptămâni după contaminare, iar eliminarea larvelor din intestin nu are loc în mod continuu. De aceea, acestea pot să nu fie identificate într-o singură probă recoltată de materii fecale. La aproximativ jumătate din persoanele infestate, această analiză nu evidențiază prezenţa de paraziţi, de aceea medicii recomandă repetarea testului, la distanță.

Detecția de anticorpi IgG împotriva Strongyloides sugerează o infecție prezentă sau anterioară, dar evidențiază în special raspunsul la tratament. Diminuarea titrului (concentraţiei) de anticorpi IgG în sânge post tratament confirmă eficiența acestuia, pentru eradicarea infecţiei. Rezultate fals pozitive pot apărea în cazul altor infecții cu helminți (de exemplu, Trichinella, Taenia solium). Această analiză nu este un test de diagnostic. Rezultatele trebuie corelate cu date clinice suplimentare, pentru a confirma diagnosticul de strongyloidoza⁵.

Giardioza este numele pe care medicii îl dau infecțiilor cauzate de un parazit microscopic numit Giardia Intestinalis. Acest organism poate fi găsit în materiile fecale ale unei persoane infectate. Poate fi transmisă prin contact de la persoană la persoană, mai ales în colectivitățile de copii, dar și în rândul membrilor familiei⁶. Parazitul prezintă două forme: vegetativă și chistică, ultima reprezentând forma de înmulțire, de rezistență a parazitului în mediul extern, si în acelasi timp stadiul infectant. Metoda imunologică de depistare a antigenului Giardia în fecale prezintă avantajul de a detecta și chisturile distruse.

Infecția parazitară cu oxiuri este adesea întâlnită la copii, atât la cei preșcolari, cât și la școlari. Majoritatea înfecțiilor parazitare sunt asimptomatice, însă la oxiuriază apare un prurit în zona anală, iar copiii pot manifesta un somn agitat sau iritabilitate. Evidențierea oxiurilor în materiile fecale se poate face prin examinarea coproparazitologică.

Infecțiile parazitare apărute la copii, dar și la adulți, pot duce la o serie de complicatii, care sunt evidențiate prin apariția unor simptome neplăcute și dureroase. În situația în care acestea sunt prezente, medicul va confirma diagnosticul, recomandând și un tratament specific, pentru eradicarea infecției.

Referințe:

1. https://www.sciencedirect.com/topics/pharmacology-toxicology-and-pharmaceutical-science/parasitosis
2. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK1899/
3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8482161/
4. https://sydneygutclinic.com/the-main-symptoms-of-parasitic-infection/
5. https://www.healthychildren.org/English/health-issues/conditions/abdominal/Pages/Giardia-Lamblia-Infections.aspx

Cuprins:

• Coxartroza și factorii implicați în declanșarea acestei afecțiuni?
• Cele mai frecvente semne de coxartroză?
• Importanța analizelor de laborator în diagnosticarea cazurilor de coxartroză

Aparatul locomotor este constitutit din sistemul osos și sistemul muscular, ambele asigurând mobilitatea motorie a organismului. Structurile anatomice de conexiune dintre capetele osoase se numesc articulații. Anatomia articulației șoldului are la bază un sistem de tip cavitate-minge, extremitatea superioară a femurului, cu formă sferoidă fiind articulată la oasele bazinului prin intermediul cavității coxale, rotundă (zona acetabulară a osului coxal).

Aceste componente ale articulației sunt protejate de un ţesut cartilaginos lucios şi neted care poartă numele de cartilaj articular. Între capul și corpul femurului se formează un unghi deschis, care în mod normal măsoară 126-130 grade, astfel că, orice anomalie anatomică apărută, va mări gradul de solicitare mecanică a cartilajelor, favorizând în timp dezvoltarea artrozei.

Coxartroza și factorii implicați în declanșarea acestei afecțiuni

Până în prezent nu se cunosc cauzele exacte ale apariției coxartrozei, însă literatura de specialitate menționează o serie de factori implicați în declanșarea acestei boli, cum ar fi:

• Sedentarismul ca stil de viață;
• Obezitatea;
• Evoluția fiziologică a articulației, la vârste înaintate;
• Profesiile care implică o presiune mare pe articulații;
• Fracturile osoase și accidentările la oasele bazinului;
• Moștenirea genetică.

Din punct de vedere al momentului în care debutează această afecțiune, putem menționa faptul că, artroza primară de șold (artroza șold) apare frecvent după vârsta de 60 de ani, în timp ce varianta secundară poate să apară la orice vârstă, în funcție de starea de sănătate a pacientului.

Cele mai frecvente semne de coxartroză

Debutul bolii este, de obicei, insidios. Frecvent, primele simptome ale coxartrozei sunt reprezentate de  durere de şold, mai ales în zona inghinală şi senzaţia de rigiditate, cu scăderea gradului de mobilitate a şoldului. De asemenea, un tablou clinic complet poate interesa una sau simultan, ambele articulații (șolduri):

• Durere în zona inghinală, cu iradiere către genunchi;
• Durere în regiunea fesieră;
• Durere ce se accentuează în timpul mersului sau a sprijinului prelungit;
• Reducerea mobilității articulare (durere la urcat scări sau la legarea șireturilor);
• Mers șchiopătat;
• Durere nocturnă;
• Dobândirea unor poziții vicioase.

Repausul agravează starea, șoldul devenind rigid după o perioadă de inactivitate. Pacienții relatează adesea dureri, atunci când se ridică din pat dimineaţa sau când încearcă să se ridice, după o stare prelungită de repaus.

Importanța analizelor de laborator în diagnosticarea cazurilor de coxartroză

Diagnosticul de certitudine în coxartroză se stabilește prin imagistică, fiind necesară o radiografie de bazin – față (antero-posterioară) și profil.

Probele de laborator nu sunt specifice pentru această patologie. Valorile lor pot fi modificate, dacă se asociază, de exemplu un sindrom inflamator, infecțios, tumoral sau de altă natură, care poate fi decelat prin aceste investigații. Cu toate acestea, în vederea stabilirii unui diagnostic corect, cât și pentru instituirea unei intervenții chirurgicale, trebuie efectuate analizele uzuale (hemograma, coagulograma – timp quick, aPTT, TS, timp de trombină), teste de biochimie, grupul sangvin și Rh), precum și biomarkerii de inflamație (VSH, fibrinogen, proteina C reactivă, etc.).

Totodată, determinarea factorului reumatoid poate fi utilă în diagnosticul diferenţial şi prognosticul afecţiunilor inflamatorii articulare (artrite autoimune).

Opțiuni de tratament în coxartroză

Tratamentul conservator implică regim igieno-dietetic cu focus pe scăderea în greutate, menținerea mobilității bazale, prin activitate fizică și evitarea suprasolicitărilor șoldului. În completare, alte opțiuni conservatoare constau în balneo/fizio/kinetoterapie, proceduri care vizează redarea mobilității șoldului și limitarea durerii.

Tratamentul medicamentos cu antiinflamatoare, antialgice și miorelaxante are efecte de scurtă durată, adresându-se simptomatologiei, și nu cauzei afecțiunii.

Substanțele care se instilează intraarticular cu scopul îmbunătățirii calității structurale în cartilajul articular, se pot utiliza în formele incipiente ale acestei afecțiuni.

Balneofizioterapia se indică indiferent de stadiul bolii artrozice. În stadiile incipiente ale bolii, durerea poate să cedeze în totalitate si de asemenea, poate fi ameliorată si rigiditatea (redoarea) de la nivel articulației afectate.

Cu ajutorul apelor minerale din stațiunile balneoclimaterice, se pot corecta o serie de tulburări endocrine, metabolice sau digestive, care se asociaza de obicei cu bolile articulare degenerative.

În stadiul avansat de boală, tratamentul chirurgical constă în înlocuirea articulației șoldului cu o proteză de șold, intervenția purtând denumirea de artroplastie sau protezare a șoldului. Postoperator se recomandă consultații periodice, mai frecvente în primele 6 luni și, ulterior, anuale, pacientul fiind evaluat clinic și radiologic, pentru depistarea precoce a posibilelor complicații.

Referințe:

1. https://www.hopkinsmedicine.org/health/conditions-and-diseases/hip-arthritis
2. https://stiwell.medel.com/orthopaedics/hip-arthrosis
3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3710009/
4. https://www.ucaorthopedics.com/pathologies/hip/hip-arthrosis/

Cuprins:

• Cancer de sân – statistici despre riscul de a dezvolta această afecțiune
• Recomandări pentru testarea BRCA
• Ce identifică testarea mutației genei BRCA (test BRCA)?
• Interpretarea unui test BRCA în suspiciunea de cancer de sân

În anul 2020, conform Globocan, în România, existau 12.085 de cazuri nou diagnosticate cu cancer de sân și 3.918 decese, ca urmare a acestei afecțiuni. Pentru această afecțiune, rata de supraviețuire la 5 ani este de aproximativ 75%, față de 83% în UE.⁶

Vârsta înaintată este unul dintre factorii care crește riscul unei persoane de a dezvolta cancer de sân, iar conform statisticilor Societății Americane de Cancer, riscul unei femei în funcție de vârstă, este următorul:

• 20 de ani: 0,1% sau 1 din 1.479;
• 30 de ani: 0,5% sau 1 din 209;
• 40 de ani: 1,5% sau 1 din 65;
• 50 de ani: 2,4% sau 1 din 42;
• 60 de ani: 3,5% sau 1 din 28;
• 70 de ani: 4,1% sau 1 din 25;
• 80 de ani: 3% sau 1 din 33¹.

Cele mai multe paciente care dezvoltă cancer de sân nu au antecedente familiale de boală. Există totuși un procent de aproximativ 10% dintre cancerele de sân care au o componentă ereditară, ceea ce înseamnă că sunt cauzate de o mutație genetică moștenită din familie.

Cele mai cunoscute gene care pot suferi mutații și pot duce la apariția unui risc crescut, sunt genele BRCA1 și BRCA2. Acestea sunt gene supresoare ce împiedică dezvoltarea celulelor tumorale. Atunci când mutațiile de la nivelul acestor gene sunt moștenite de la unul dintre părinți, există un risc mai mare pe parcursul vieții (comparativ cu media populațională generală) de a dezvolta cancer de sân, cancer ovarian sau alte tipuri de cancere ereditare (de prostată, pancreatic și melanom). 

În tabelul de mai jos este subliniat procentual, riscul de a dezvolta anumite tipuri de cancer, din cauza mutațiilor apărute la nivelul genelor BRCA, pe parcursul vieții:

Sursa: BRCA Gene Mutation Testing – Testing.com

Recomandări pentru testarea BRCA

National Comprehensive Cancer Network și American College of Medical Genetics, recomandă testarea BRCA pentru persoanele al căror istoric personal include:

• Femei cu cancer de sân diagnosticat sub vârsta de 45-50 de ani sau la orice vârstă, dacă este vorba de proveniența sa din rândurile evreilor ashkenazi;
• Cancer de sân triplu negativ (receptor de estrogen (ER), receptor de progesteron (PR) și HER2-negativ) diagnosticat la vârsta de 60 de ani sau mai devreme;
• Două sau mai multe tumori mamare primare, dintre care una diagnosticat sub vârsta de 50 de ani;
• Cancer de sân la orice vârstă și o rudă cu cancer de sân cu vârsta sub 50 de ani;
• Cancer de sân la bărbați;
• Cancer ovarian, al trompelor uterine sau cancer peritoneal primar;
• Cancer metastatic de prostată;
• Cancer pancreatic;
• rudă apropiată (mamă, tată, soră, fiu, fiică, bunic, nepot, văr, mătușă, unchi, frate sau soră vitregă) care îndeplinește una dintre condițiile de mai sus;
• rudă biologică la care s-a constatat că are o mutație patogenă la nivel de genă BRCA;
• istoricul familial de cancer de sân².

Ce identifică testarea mutației genei BRCA (test BRCA)?

La nivelul genelor BRCA1 și BRCA2 există mai multe tipuri de mutații care pot fi identificate de testarea genetică. În funcție de contextul clinic al fiecărui pacient, pot fi recomandate:

• Paneluri multigenice de testare în cadrul cărora pot fi detectate o gamă largă de mutații, atât la nivelul genelor BRCA1/ BRCA2 (Mutații BRCA1 și BRCA2 – cancer ereditar sân/ovar) cât și la nivelul altor gene (Profil genetic de bază de evaluare risc cancer sân/ovar ereditar), care pot predicționa un risc crescut de cancer de sân.
• Testare pentru o mutație genetică cunoscută – Mutație cunoscută – BRCA 1 și 2 (cancer sân/ovar) – recomandată când la un membru al familiei a fost descoperită o mutație iar ceilalți membrii vor trebui testați doar pentru confirmarea acelei variante.

Interpretarea unui test BRCA în suspiciunea de cancer de sân

Rezultatele testelor genetice pot indica prezența sau absența unei mutații care poate sau nu să fie asociată cu un risc crescut de cancer mamar. Un rezultat pozitiv arată că persoana este purtătoare a unei mutații patogene care crește riscul de apariție al cancerului. În această situație trebuie instituit, cât mai precoce, un program de screening. Acesta constă în efectuarea periodică a unor analize și/ sau teste de imagistică (ecografie, mamografie și RMN).

Un rezultat negativ arată că nu există o variantă patogenă, dar acesta nu exclude prezența unei mutații care nu a putut fi identificată prin testarea efectuată.

Testul ar putea, de asemenea, să identifice o variantă genetică cu semnificație necunoscută (VUS – variant of uncertain significance) despre care nu se cunoaște încă dacă este patogenă sau benignă. Majoritatea VUS sunt reclasificate ulterior ca fiind benigne.

Rezultatele testelor genetice sunt mai relevante atunci când procesul începe cu testarea unui membru al familiei care a fost diagnosticat cu cancer de sân sau cancer ovarian. Iată de ce:

• Atunci când într-o familie există o mutație patogenă care este asociată cu un risc crescut, aceasta nu înseamnă că toți membrii familiei au moștenit obligatoriu această mutație. Dacă una dintre rude a fost diagnosticată cu cancer mamar sau ovarian și a avut de asemenea un rezultat pozitiv pentru o mutație genetică, atunci este foarte probabil ca gena mutantă să poată induce un risc crescut de apariție a unor cancere, în cazul unor membri ai acelei familii. Cei care prezintă un rezultat pozitiv pentru oricare dintre cele două mutații genetice, au un risc mare de a dezvolta cancer de sân, ovarian sau alte tipuri de tumori. Membrii familiei care au un rezultat negativ pot considera că riscul lor este similar cu cel al persoanelor din populația generală;
• În cazul în care un membru al familiei cu cancer de sân sau ovarian prezintă un rezultat negativ pentru existența de mutații în genele cunoscute BRCA1 și BRCA2, atunci este posibil ca acel tip de cancer să fie cauzat de o altă genă moștenită, care urmează să fie identificată în baza unor viitoare testări genetice. Ținând cont doar istoricul familial, toți membrii acesteia ar trebui să ia în considerare că pot avea un risc mai mare de a dezvolta cancer mamar sau ovarian, comparativ cu cel din populația generală;
• Atunci când este confirmată o rudă decedată, care a avut un cancer ereditar, un consultant genetic poate ajuta la identificarea membrilor din familia persoanei expuse, care ar trebui să fie testați sistematic.

De-a lungul vieții există mulți factori care pot condiționa un risc crescut de cancer de sân. Însă, menținerea unui stil de viață sănătos (normoponderabilitate, efectuarea de exerciții fizice în mod regulat, consumul redus de alcool, etc) va reduce riscul de dezvoltare a cancerului și va îmbunătăți șansele de a supraviețui acestei boli, în cazul unui diagnostic pozitiv.

Referințe:

1. https://www.breastcancer.org/genetic-testing#section-learning-about-your-family-background
2. https://www.cancer.gov/about-cancer/causes-prevention/genetics/brca-fact-sheet#:~:text=BRCA1%20(BReast%20CAncer%20gene%201,copy%20inherited%20from%20each%20parent.
3. https://www.mayoclinic.org/tests-procedures/brca-gene-test/about/pac-20384815#:~:text=The%20BRCA%20gene%20test%20is%20a%20blood%20test%20that’s%20done,Male%20breast%20cancer
4. https://www.testing.com/tests/brca-gene-testing-breast-and-ovarian-cancer-risk/
5. https://www.cdc.gov/cancer/breast/basic_info/prevention.htm
6. Plan National de combatere a cancerului 2022

Cuprins:

• Ce este reumatismul? Ce este poliartrita reumatoidă?
• Poliartrita reumatoidă și reumatism – simptome
• Analize de laborator pentru stabilirea diagnosticului de reumatism sau poliartrită reumatoidă

Acestea sunt boli reumatice inflamatorii de cauză autoimună, care afectează articulațiile, mușchii, oasele și diverse organe. Sunt adesea grupate sub termenul „artrită” – care este folosit pentru a descrie peste 100 de boli și afecțiuni. Bolile reumatice pot provoca leziuni la nivelul unor organe vitale, cum ar fi plămânii, inima, sistemul nervos, rinichii, pielea și ochii¹.

Ce este reumatismul? Ce este poliartrita reumatoidă?

Există mai multe boli clasificate ca fiind afecțiuni reumatismale, iar termenul de reumatism este un termen popular, folosit pentru a descrie bolile care afectează tendoanele, articulațiile, ligamentele, oasele și mușchii. Condiții mai severe duc la boli reumatismale inflamatorii care determină distrugerea articulațiilor și pot afecta o serie de organe. Acestea sunt o cauză a apariției unor dureri cronice, severe, putând duce la o serie de dizabilități și chiar la deces. Adesea, acestea afectează calitatea vieții și duc la apariția unor comorbidități sau afecțiuni asociate².

În Europa, peste 100 de milioane de oameni sunt afectați de boli reumatice, ceea ce reprezintă aproape un sfert din întreaga populație. Femeile sunt de 3 ori mai predispuse la tulburări reumatoide, cum ar fi artrita reumatoidă și de 10 ori mai predispuse să dezvolte lupus eritematos sistemic, comparativ cu bărbații. Femeile din Europa reprezintă un procent de 60%, din totalitatea cazurilor diagnosticate cu reumatism articular³.

Poliartrita se referă la afectarea articulară care implică cel puțin cinci articulații. Se caracterizează prin prezența semnelor de inflamație la nivelul articulațiilor implicate, cum ar fi durerea, restricția de mișcare, edem, căldură locală și înroșirea tegumentelor, în zona afectată. În cazul în care durerea este singurul simptom, este dificilă diferențierea poliartritei de alte cauze ale durerii articulare, cum ar fi fibromialgia sau osteoartrita. Metodele imagistice – ultrasonografia și rezonanța magnetică – pot fi utile în diferențierea artralgiei de artrită.

Poliartrita reumatoidă se poate prezenta sub forma unor episoade acute sau poate deveni cronică, cu o durată mai mare de șase săptămâni. Este o boală care vizează în principal articulațiile, totodată putând afecta ochii, pielea, vasele de sânge și chiar plămânii. Această boală afectează aproximativ 1% din populaţie. În rândul femeilor afecțiunea este de 2-3 ori mai frecventă decât în cazul bărbaţilor şi debutează la orice vârstă, de obicei între 25-50 ani⁴.

Poliartrita reumatoidă și reumatism – simptome

Așa cum menționam mai sus, semnul comun este durerea. La pacienții care suferă de aceste boli se poate observa rigiditatea articulației afectate sau prezența edemului local.

În cazul pacienților cu poliartrită reumatoidă poate apărea febra, oboseala, iar dacă sunt afectate și alte organe, apar semne specifice, cum ar fi: ochi înlăcrimați⁵, dificultăți de respirație, tuse⁶, etc.

Analize de laborator pentru stabilirea diagnosticului de reumatism sau poliartrită reumatoidă

Pot fi efectuate mai multe teste pentru a determina dacă simptomele unui pacient sunt legate de inflamație, dacă sunt cauza unor boli infecțioase sau a altor tipuri de tulburări sistemice. Cu toate acestea, testele nu identifică cauza specifică, dar asociat cu alte investigații de imagistică ajută la diagnosticul afecțiunii reumatismale.

Astfel, pot fi efectuate teste inflamatorii: hemogramă, VSH, CRP, fibrinogen, ASLO.

Determinarea factorului reumatoid este necesară pentru diagnosticul diferenţial şi prognosticul afecţiunilor inflamatorii articulare (artrite). Așa cum menționeză American College of Rheumatology, rezultatele obținute reprezintă un criteriu de diagnostic pentru suspiciunea de poliartrită reumatoidă.

Determinarea anticorpilor anti-CCP se recomandă atât în diagnosticul artritelor reumatoide, cât și pentru diagnosticul diferențial cu alte patologii (lupus, artrită asociată infecției cu virus hepatitic C, polimialgia reumatică, artropatia indusă de parvoviroză, LES eroziv și alte boli de colagen).

 IL-6 joacă un rol important în evaluarea mecanismelor autoimunității din poliartrita reumatoidă, monitorizarea sa fiind obligatorie în acest caz. Titrurile de interleukină, determinate din diverse lichide biologice pot fi utilizate în diagnosticul unor afecţiuni imune şi în monitorizarea tratamentului.

Referințe:

1. https://www.mayoclinichealthsystem.org/locations/mankato/services-and-treatments/rheumatology/rheumatic-diseases
2. https://www.news-medical.net/health/What-is-Rheumatism.aspx
3. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/rheumatoid-arthritis/expert-answers/rheumatoid-arthritis/faq-20057897
4. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/rheumatoid-arthritis/expert-answers/rheumatoid-arthritis/faq-20058245

Cuprins:

• Ce este infertilitatea feminină de cauză tubară?
• Simptome și cauze ale ocluziei tubare (trompe uterine înfundate)
• Teste recomandate în cazul unui diagnostic de infertlitate tubară

Infertilitatea descrie incapacitatea unui cuplu de a se reproduce prin mijloace naturale. Diagnosticul se stabilește pornind de la confirmarea că acel cuplu a încercat, fără succes, să obțină o sarcină timp de 12 luni sau după 6 luni, în cazul în care femeia are vârsta >35 de ani.

Europa de Sud, Europa de Est și Asia de Est au demonstrat cele mai scăzute rate de fertilitate din lume, cu o medie de 1,5 copii per femeie. (UNFPA, 2018)¹. În USA infertilitatea afectează aproximativ 9% dintre bărbați și 11% dintre femeile cu vârstă reproductivă. Deși infertilitatea unui cuplu poate fi uneori pusă pe seama unuia dintre parteneri, în aproximativ o treime dintre cupluri, ambii parteneri sunt responsabili de apariția acesteia. La un procent de 10-20% dintre cuplurile infertile, nu poate fi depistată o cauză specifică. În plus, în afara celor care se confruntă deja cu fenomenul de infertilitate, există unii factori de risc care trebuie identificați, aceștia putând afecta fertilitatea unui cuplu.

O evaluare a fertilității poate fi importantă atunci când în cadrul unui cuplu sunt identificați unul sau mai mulți factori de risc, precum: femeie cu vârsta de peste 40 de ani, perioade menstruale neregulate sau absente, antecedente familiale de menopauză precoce sau insuficiență ovariană prematură, endometrioză în stadiu avansat, boală uterină sau tubară, expunerea la medicamente citotoxice sau radioterapie pelvină, boală autoimună, fumatul, antecedente de oreion la un bărbat adult, antecedente de traumatisme testiculare, disfuncții sexuale, precum și un istoric de tulburări de fertilitate confirmate deja și cu un alt partener.

Ce este infertilitatea feminină de cauză tubară?

Ocluzia tubară (trompe uterine înfundate) este o cauză a infertilității feminine, reprezentând un impediment în procesul de fecundare al ovulului de către spermatozoid. Dacă ambele trompe sunt complet blocate, obținerea unei sarcini, fără tratament, va fi imposibilă. Dacă există trompe uterine parțial blocate, este posibil să se obțină o sarcină, însă crește și riscul unei sarcini ectopice (în afara uterului). Aceasta se datorează faptului că deplasarea ovulului fecundat către uter este mai dificilă, în astfel de situații medicul specialist putând recomanda fertilizarea in vitro (FIV).

Dacă este blocată o singură trompă, cel mai probabil acest lucru nu va afecta fertilitatea, deoarece un ovul se va putea deplasa (va migra) prin trompa neafectată.

Simptome și cauze ale ocluziei tubare (trompe uterine înfundate)

O trompă uterină blocată poate fi cauza anumitor simptome precum dismenoreea (durere apărută în mod regulat, la menstruație), dureri pelvine sau abdominale. Sarcina ectopică poate fi o complicație a ocluziei tubare și se produce atunci când un ovul fecundat va rămâne blocat într-una dintre trompe, simptomele fiind cele similare unei sarcini normale: sensibilitate/ disconfort în zona abdominală sau sângerări vaginale.În astfel de cazuri trebuie solicitată asistență medicală de urgență. Ocluzia tubară este produsă de obicei de țesut cicatricial sau de aderențe pelvine, care au următoarele cauze:

• boala inflamatorie pelvină;
• endometrioză – țesutul endometrial se poate acumula în trompele uterine și poate produce un blocaj local sau se poate dezvolta la exteriorul altor organe, sub forma unor aderențe care blochează trompele uterine;
• infecții cu transmitere sexuală (ITS): chlamydiaza,  gonoreea;
• istoric de sarcină ectopică, care poate lăsa cicatrici la nivelul trompelor uterine;
• fibrom uterin;
• intervenții chirurgicale abdominale anterioare, la nivelul trompelor uterine.

Diagnostic și tratament în infertilitatea feminină de cauză tubară

Cuplurile care se confruntă cu infertilitatea sau care au afecțiuni medicale subiacente celei de infertilitate, trebuie să consulte un medic specialist pentru prescrierea unor investigații specifice. Acestea pot fi teste de laborator, imagistică medicală și alte teste care pot oferi informații utile legate de starea organelor de reproducere și, totodată, furnizează informații despre posibilitățile de obținere a unei sarcini.

Medicii folosesc diverse protocoale pentru a identifica o serie de cauze care ar putea duce la infertilitate. Astfel, testele de rutină care se recomandă sunt: examenul Papanicolaou (PAP în mediul lichid), teste pentru identificarea unor boli cu transmitere sexuală (Chlamydia trachomatis ADN + N. gonorrhoeae ADN – endocervix) sau anumiți hormoni implicați în procesul de ovulație (LH, Progesteron, FSH)  sau în  buna funcționare a tiroidei (FT4, TSH)

Teste recomandate în cazul unui diagnostic de infertlitate tubară

Histerosalpingografia (HSG) – acest test este efectuat de obicei de un medic radiolog sau ginecolog și constă în a introduce o substanță de contrast la nivelul uterului și trompelor uterine, prin colul uterin. O radiografie este folosită pentru a vedea dacă acea substanță se va deplasa la nivel de trompe uterine. Dacă ambele trompe sunt afectate sau blocate, va fi validată imposibilitatea ca ovulul să poată fi fecundat de către spermatozoid. În acest caz se pune diagnosticul de infertilitate feminină de cauză tubară (obstrucția trompelor uterine), procesul fiind descris practic ca fiind o barieră mecanică, ce împiedică procesul de fecundare.

Sonohisterografia este un test ce folosește ultrasunetele, asemănător cu testul HSG, dar folosește unde sonore, pentru a evidenția o vizualizare a interiorului trompelor uterine.

Laparoscopia este o intervenție chirurgicală utilizată atunci când se confirmă că trompele uterine sunt blocate de cantități mici de țesut cicatrizat sau de aderențe, în vederea permeabilizării acestora.

Referințe:

1. https://www.testing.com/fertility-testing/
2. https://uscfertility.org/causes-infertility/tubal-factor-infertility/
3. https://www.medicalnewstoday.com/articles/321419
4. https://www.webmd.com/infertility-and-reproduction/guide/fertility-tests-for-women1

Cuprins:

• Diagnosticul și gestionarea alergiilor alimentare
• Ce este contactul încrucișat? 
• Diagnostic – alergii încrucișate
• Caracteristicile testului ALEX

Cu alte cuvinte, reactivitatea încrucișată apare atunci când sistemul imunitar consideră proteinele ce provin din structuri diferite ca fiind similare. Atunci când o persoană intră în contact cu oricare dintre acestea, indiferent dacă este sau nu o proteină la care se știe că este alergică, sistemul imunitar poate reacționa similar, declanșând o simptomatologie de tip alergic.  Sistemul imunitar al persoanei afectate va considera că proteinele sunt similare din punct de vedere structural sau biologic, apărând astfel fenomenul de  reactivitate încrucișată¹.

Diagnosticul și gestionarea alergiilor alimentare

Un progres considerabil în diagnosticul afecțiunilor alergice a fost înregistrat odată cu introducerea testelor de tip IgE specifice, ce identifică de componente alergenice moleculare, obținute fie prin purificare biochimică, fie prin tehnici de recombinare.

Aceste teste, ce dozează  imunoglobuline de tip IgE, reprezintă un instrument precis și mult mai informativ, comparativ cu determinările de IgE față de extracte de alergeni, mai ales în cazul pacienților polisensibilizați².

Diagnosticul și gestionarea alergiilor alimentare sunt complicate de abundența de proteine omoloage cros-reactive, provenite din alimente și alergeni respiratori. Astfel, pacienții vor manifesta o sensibilizare alergică (teste pozitive) la mai multe alimente. Cu toate acestea, există multe astfel de cazuri de sensibilizare, fără a prezenta o reactivitate manifestată clinic.

Diagnosticul molecular a contribuit la dezvoltarea capacității de a identifica reactivitatea încrucișată relevantă din punct de vedere clinic. Abordarea optimă a pacienților necesită o înțelegere a epidemiologiei de reactivitate încrucișată, relevantă clinic, precum și a factorilor specifici alimentelor (gradul de omologie, stabilitatea proteinelor, abundența lor) și a unor factori specifici pacientului (răspuns imun, factori de augmentare) care determină relevanța clinică³.

Exemplele de familii de alimente cu rate ridicate de reactivitate încrucișată includ laptele de mamifere, ouă, pește și crustacee. Rate scăzute sunt observate pentru cereale (grâu, orz, secară), iar ratele de reactivitate încrucișată sunt variabile pentru majoritatea celorlalte alimente.

Simptomele care s-au manifestat ca urmare a prezenței de anticorpi (proteine produse de sistemul imunitar pentru a lupta împotriva bolilor), care reacționează încrucișat, nu pot fi întotdeauna diferențiate de cele produse de o sensibilizare autentică. Cu toate acestea, prin determinarea sensibilizării primare, tratamentul poate fi unul eficient.

Sindromul de alergie alimentară la polen (PFAS), cunoscut și sub numele de Sindromul de alergie orală (OAS), este o reacție alergică care apare, de obicei, după ce un pacient, care este sensibil la polen, consumă anumite alimente, de exemplu fructe, legume, nuci sau cereale. PFAS este probabil cea mai frecventă alergie alimentară la adulți, fiind afectați până la 60% dintre pacienții alergici la polen.

În plus, până la 25% dintre copiii cu rinită alergică  (febra fânului) suferă de OAS. Simptomele apar în câteva minute de la consumul unei forme brute de alimente și pot avea o durată de mai multe ore. În majoritatea cazurilor, alergenii responsabili sunt denaturați rapid prin pregătirea termică și digestie, deși anumiți pacienți pot încă să mențină sensibilizarea sistemică.

Aceste simptome s-ar putea agrava în perioadele din an în care cantitatea de polen din aer este crescută (de obicei, primăvara sau toamna).

Ce este contactul încrucișat? 

Contactul încrucișat apare atunci când o cantitate mică de alergen este prezent într-un aliment în care, în mod normal nu ar trebui să existe. Unele etichete ale produselor alimentare includ identificatori de tip  “pot conține” sau “prelucrați în aceeași instalație ca și”  tocmai datorită unui posibil contact încrucișat.

Afecțiuni alergice ale pielii (alergii ale pielii)

Atunci când un alergen este responsabil de declanșarea unui răspuns al sistemului imunitar, se pot observa manifestări de tip alergic la nivelul pielii⁴.

Inflamația pielii, care produce erupția cutanată cu înroșirea zonei și provoacă senzația de mâncărime, este cunoscută sub numele de dermatită. Două dintre cele mai frecvente tipuri sunt dermatita atopică (adesea numită eczemă) și dermatita de contact.

Dermatita atopică (eczema) este o afecțiune cronică a pielii care se manifestă în copilărie și este adesea primul nivel de diagnostic în alergii,  fiind asociată cu alergia alimentară, rinita alergică sau astmul. Anumite alimente sau infecțiile cutanate cu stafilococ pot declanșa această reacție, în special la copiii mici. Alți factori declanșatori pot fi mătreața de animal, acarienii, contactul cu iritanți cum ar fi lâna sau săpunurile. Corticosteroizii și alte creme antiinflamatorii sunt cele mai eficiente în tratarea acestui tip de erupție cutanată. Antihistaminicele sunt adesea recomandate pentru a ajuta la ameliorarea senzației de mâncărime, chiar dacă acestea au adesea o eficacitate limitată.

Dermatita de contact

Când anumite substanțe intră în contact cu pielea, acestea pot declanșa un tip de erupție cutanată, numită dermatită de contact. Există două tipuri de dermatită de contact: iritantă și alergică[5]. Dermatita de contact iritantă apare atunci când o substanță afectează zonele de piele cu care substanța intră în contact. Cu cât  contactul dermic cu substanța respectivă este mai prelungit sau cu cât aceasta este mai puternică, cu atât reacția va fi mai severă. Acest tip de reacții apar, cel mai adesea, la nivelul mâinii.

Dermatita alergică de contact este cel mai bine cunoscută prin reacția de înroșire cu mâncărime și apariția unor vezicule. Reacțiile alergice la dermatita de contact pot surveni între 24 până la 48 de ore după contact. Chiar și sub tratament, o astfel de reacție poate avea o durată de 14-28 de zile.

Nichelul, parfumurile, coloranții, produsele din cauciuc (latex) și produsele cosmetice provoacă frecvent dermatită alergică de contact. Și unele ingrediente din medicamentele aplicate pe piele pot provoca o astfel de reacție, tratamentul depinzând de severitatea simptomelor.

Diagnostic – alergii încrucișate

• Examen clinic și efectuarea testelor cutanate prin înțepare („prick” test).
• Determinarea serică de IgE-alergen specifice față de extracte de alergeni, acest instrument de diagnostic fiind introdus în practică încă din anii `60 pentru a facilita identificarea alergenilor potențial responsabili de manifestările clinice ale pacienților. Compoziția diferită a extractelor de alergeni exercită însă o influență majoră asupra rezultatelor obținute la determinarea de IgE specifice, ceea ce explică neconcordanțele observate la compararea rezultatelor generate de testele provenite de la producători diferiți.
• Testele moleculare de alergologie sunt considerate teste de nivel superior, având o sensibilitate și o selectivitate mai mare, comparativ cu testele tradiționale, oferind în plus informații cu privire la riscul de reacții alergice severe, sau la posibilele reactivități încrucișate (cros-reactivitate).

O provocare legată de utilizarea extractelor de alergeni o reprezintă conținutul în glicoproteine din aceste extracte, ce pot interacționa cu IgE din serul pacienților, conducând la rezultate fals-pozitive ale rezultatelor IgE alergen-specifice. Astfel, glicanii produși de plante și insecte, caracterizați prin prezența unor epitopi de fucoză și/ sau xiloză, au fost denumiți determinanți carbohidrat cros-reactivi (CCD)⁶. Procentul de pacienți sensibilizați față de CCD din plante sau insecte a fost estimat la 23%.

Acești pacienți, al căror organism secretă IgE anti-CCD, demonstrează o cros-reactivitate față de toate plantele ce conțin epitopi tip CCD, având drept consecință obținerea unui număr mare de rezultate pozitive la determinările IgE specifice, bazate în special pe extracte de alergeni, mimând astfel existența unor sensibilizări multiple. Pe de altă parte, s-a raportat faptul că anticorpii anti-CCD prezintă o relevanță clinică scăzută. Prin urmare, este esențial ca la testarea alergologică in vitro să se confirme o reducere a potențialelor interferențe exercitate de CCD.

Caracteristicile testului ALEX

Testul ALEX reprezintă un instrument de diagnostic in vitro al sensibilizării alergice. Cu ajutorul acestuia poate fi determinat simultan un profil extins de imunoglobuline de tip IgE , specifice, împotriva a peste 300 alergeni, acoperind marea majoritate a alergenilor respiratori, alimentari, latex – uri și veninuri de Hymenoptere (albina și viespea) și peste 50 de alergeni moleculari unici.

La baza acestui tip de testare este o tehnologie de tip  „macroarray” în care alergenii sunt distribuiți sub formă de spoturi pe o membrană de nitroceluloză conținută într-un chip. Testul determină cantitativ sinteza unor anticorpi anti-IgE specifici, îndreptați atât impotriva unor extracte de alergeni, cât și impotriva unor anumite componente moleculare relevante (specifice și de cros-reactivitate).

Combinarea extractelor de alergeni cu componente moleculare în cadrul aceluiași test permite caracterizarea sensibilizării de tip IgE, stabilind dacă este vorba de o reacție „veritabilă” sau de o cros-reactivitate. Prin utilizarea de inhibitori ai CCD în prima fază de incubare este redusă interferența exercitată de CCD, cu creșterea specificității testului. În plus, sunt determinate și imunoglobulinele IgE totale.

Conform unui studiu recent, ALEX prezintă o corelație bună a rezultatelor, comparativ cu testul ImmunoCAP ISAC, testul „microarray” cel mai utilizat în alergologia moleculară.

Referințe:

1. Oral Allergy Syndrome | Allergy Cross-Reactivity | Allergy Insider (thermofisher.com)
2. Allergic Skin Conditions | Skin Allergy | AAAAI
3. Clinical Relevance of Cross-Reactivity in Food Allergy – PubMed (nih.gov)
4. Cross-Reactivity Defined | AAAAI
5. Test ALEX (allergy Explorer) – IgE specifice alergii – Synevo

Cuprins:

• Colica renală simptome, semne și cauze
• Colica renală – diagnostic și tratament
• Tratament – pietre la rinichi

Tractul urinar este alcătuit din rinichi, uretere, vezică urinară și uretră. Calculii renali (nefroliți sau pietre la rinichi) sunt acumulări dure de minerale (calciu și acid uric) și săruri cristalizate, care se formează în rinichi.

Intensitatea durerii este legată de gradul de obstrucție, și nu de mărimea calculului, care poate fi un predictor rezonabil al probabilității de trecere spontană. Deși pietrele la rinichi nu sunt singura cauză de apariție a durerilor lombare, incidența acestora și implicit severitatea durerii va face ca diagnosticul cel mai probabil să fie cel de litiază renală. Calculii pot fi extrem de mici, sub forma unui grăunțe de nisip, sau mari, de dimensiunile unei mingi de golf, în această situație fiind imposibilă eliminarea spontană a acestora.

Colica renală afectează un procent cuprins între 5% și 15% din populație, cu o incidență anuală de 0,5% în America de Nord și Europa. Deși este mai frecventă la adulți, această boală poate afecta și copiii, cauzele întâlnite fiind: consumul insuficient de lichide, anumite obiceiuri alimentare sau administrarea unor medicamente care pot contribui la formarea calculilor renali.

La adulți, în peste 70% dintre cazuri, calculii renali apar la cei cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani și sunt mai frecvenți la bărbați decât la femei, cu un raport de aproximativ 2:1. Pacienții cu obezitate, hipertensiune arterială, antecedente familiale pozitive de nefrolitiază, sindromul colonului iritabil și/ sau diabet zaharat, prezintă un risc mare de formare a calculilor renali¹.

Colica renală simptome, semne și cauze

Durerea provocată de colica renală poate afecta diverse regiuni ale abdomenului, toracelui posterior și pelvisului, în cadrul unor crize care pot dura între 20 și 60 de minute. Mulți pacienți cu pietre la rinichi au hematurie (sânge în urină) sau o urină cu aspect tulbure. Alte semne și simptome pot include modificări ale mirosului urinii, disurie (dificultăți și durere la urinare), nevoia imperioasă de a urina, greață și vărsături, febră și frisoane, însoțite de eliminarea unor fragmente mici litiazice prin urină.

Calculii foarte mari pot provoca simptome grave si complicații și necesită tratament chirurgical pentru a fi mărunțiți sau îndepărtați din tractul urinar.

O serie de structuri minerale se pot acumula pentru a forma pietre la rinichi iar identificarea compoziției acestora poate influența tratamentul și îngrijirea ulterioară. Există patru tipuri principale:

1. Calculi de calciu – care includ: oxalat de calciu și fosfat de calciu, reprezintă aproximativ 85%

2. Calculi de acid uric – care se formează atunci când în urină există o cantitate mare de acid uric și se găsesc în 10% dintre cazuri

3. Calculii de cistină – rari (2%) și apar la persoanele diagnosticate cu boala ereditară numită cistinurie (niveluri ridicate în urină ale aminoacidului cistină)

4. Calculii de struvit sunt cei mai rari dintre cele patru tipuri principale și apar de obicei la persoanele care au infecții ale tractului urinar (ITU).

Deși pietrele se formează inițial în rinichi, acestea se pot dizloca de la nivelul acestora, continuând să se dezvolte și în alte zone ale tractului urinar, cum ar fi vezica urinară sau ureter (formațiuni anatomice tubulare care transportă urina de la rinichi la vezica urinară).

Colica renală – diagnostic și tratament

Diagnosticul etiologic de colică renală se stabilește în urma anamnezei, examenului fizic, prin efectuarea unor teste de laborator și utilizarea unor metode de imagistică medicală (tomografia computerizată, radiografie și ecografie abdominală).

Analiza urinii (urina biochimie si sediment – sumar urină) – 85% dintre pacienții cu calculi renali prezintă hematurie microscopică sau macroscopică, leucocite sau bacterii în sedimentul urinar. Un pH urinar mai mare de 7,5 poate fi sugestiv pentru o infecție bacteriană cu germeni producători de urează, în timp ce valori ale pH-ului mai mici de 5,5 pot indica prezența calculilor de acid uric. Infecția urinară se confirmă prin efectuarea unei uroculturi.

Este recomandat de asemenea un profil de evaluare metabolică (creatinina, sodiu, potasiu, magneziu, calciu, clor, bicarbonat, fosfor) pentru a evalua funcția renală, deshidratarea, starea acido-bazică și echilibrul electrolitic. O hemogramă poate fi luată în considerare pentru a identifica leucocitoza în cazul în care există semne de infecție.

Dacă este evidențiată hipercalcemia și se suspectează existența hiperparatiroidismului primar, trebuie luată în considerare dozarea de parathormon (PTH).

Pentru pacienții cu risc crescut, pentru cei diagnosticați cu calculi, copii sau cei cu episoade de apariție a unor calculi recurenți, este recomandată efectuarea unor teste metabolice din urină, pentru dozarea de calciu, oxalat, acid uric, citrat, sodiu, magneziu și potasiu.

Identificarea compoziției calculilor (analiza calculi urinari) poate ajuta medicul să evalueze etiologia care stă la baza formării acestuia și să recomande o serie de măsuri de prevenție.

Tratament – pietre la rinichi

Acesta variază, în funcție de compoziția calculului și cauza determinantă.

Majoritatea pietrelor renale, de dimensiuni mici, nu vor necesita un tratament invaziv, ele putând fi eliminate spontan prin urină, în urma unui consum de apă de minimum 2 l/zi. Eliminarea unor calculi mici poate produce un oarecare disconfort, în acest caz medicul putând recomanda administrarea de analgezice (pentru ameliorarea durerii) sau de alfa-blocante (pentru eliminarea calculilor).

Calculii mari și cei care provoacă simptome (sângerări, leziuni renale sau infecții continue ale tractului urinar) și nu se pot elimina spontan, necesită un tratament mai complex, cum ar fi: utilizarea de ultrasunete pentru spargerea pietrelor, intervenția chirurgicală pentru extragerea acestora, eventual tratarea unui hiperparatiroidism (nivelul crescut de calciu, cu  formarea de calculi).

Referințe:

1. https://www.healthline.com/health/renal-colic
2. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK431091/
3. https://www.testing.com/kidney-stone-testing/
4. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/kidney-stones/diagnosis-treatment/drc-20355759

Cuprins:

• Caracteristicile agentului patogen Norovirus 
• Căile de trasmitere ale agentului patogen Norovirus 
• Infecțiile cu Norovirus și riscul apariției lor în rândul populației adulte
• Stabilirea diagnosticului de infecție cu Norovirus
• Conduita de urgență în cazurile de infecție cu Norovirus

Cuprins:

• Boala Raynaud – mai des întâlnită la femei? 
• Semne și simptome în cazurile diagnosticate cu Sindromul Raynaud 
• Diagnostic – Boală versus Sindrom Raynaud 
• Boala Raynaud tratament

Sindromul Raynaud sau fenomenul Raynaud (secundar) este produs de o boală de fond, cum ar fi sclerodermia, lupusul, artrita, bolile de inimă, sindromul de tunel carpian sau degerăturile. Deoarece boala Raynaud secundară este asociată cu spasmul vascular dar și cu o afectare ireversibilă (definitivă) a structurii vaselor de sânge, fenomenul de ischemie este adesea mult mai sever și mai dificil de tratat².

De asemenea, pot fi implicați și alți factori, cum ar fi fumatul sau expunerea profesională. De exemplu, muncitorii care folosesc mașini și unelte mecanice (ciocan pneumatic) pot suferi de o formă de Raynaud cauzată de vibrațiile produse, numită sindromul de vibrație braț-mână (HAVS).

Un exemplu important de etiologie vasospastică este sindromul Raynaud indus de medicamente precum medicamentele anti-migrenă, interferonul alfa și beta, ciclosporina și beta-blocantele neselective. Afecțiuni precum cele tiroidiene și unele tulburări de coagulare au fost, de asemenea, asociate cu forma secundară. 

Prin urmare, acest fenomen constă în afectarea circulației vasculare periferice de la nivelul degetelor, zona afectată fiind resimțită ca amorțită și rece, pe fondul existenței unor temperaturi scăzute sau în urma unui stres emoțional. Acest proces se produce deoarece arterele mici care irigă pielea din zonele periferice (expuse), vor răspunde excesiv la acțiunea acestor stimuli, limitând fluxul sanguin local (se va produce o vasoconstricție refexă exagerată, temporară).  

Femeile sunt mai predispuse la apariția bolii Raynaud, statisticile confirmând totodată că este mai frecvent la persoanele care locuiesc în regiuni geografice cu climat rece³. 

Boala Raynaud – mai des întâlnită la femei? 

Un studiu japonez recent a examinat relația dintre dinamica fluxului sanguin și hormonii sexuali (analiză efectuată pe șoareci) având ca obiectiv confirmarea faptului că hormonii estrogeni sunt responsabili de apariția bolii Raynaud, acest hormon fiind sintetizat în cantități mai mari la femei, comparativ cu bărbații. 

Numeroase studii au demonstrat că la debutul pubertății există niveluri ridicate de estrogen, acesta având un rol important în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare feminine. Hormonii estrogeni sunt implicați mai ales în reglarea ciclului menstrual, fiind esențial în controlul proliferării mucoasei uterine.  

Potrivit studiului menționat, hormonii estrogeni vor interacționa cu o serie de receptori de suprafață ai celulelor endoteliale vasculare, contribuind la reglarea fluxul sanguin.  S-a constatat că la șoarecii cu niveluri crescute de estrogen, a existat și o sensibilitate crescută a extremităților, sub influența temperaturii scăzute. Deși acest studiu nu demonstrează în mod direct un efect cauzal între estrogen și sindromul Raynaud, acesta sugerează o anumită implicare în dezvoltarea afecțiunii, mai ales la femeile tinere.  

Predominența bolii la femei este evidentă, cu un raport de 9 la 1 femei vs. bărbați. Sindromul Raynaud primar debutează, de obicei, între vârsta de 15 și 30 de ani, afectează femeile, este tranzitoriu și nu limitează activitatea fizică. În cazul persoanelor cu vârste de >60 de ani, prevalența este de doar 0,1 – 1% și are drept cauze, boala vasculară obstructivă⁴. 

Semne și simptome în cazurile diagnosticate cu Sindromul Raynaud 

Acest fenomen se caracterizează prin apariția unor accese intermitente de paloare (zone cutanate de culoare albă), cianoză sau paloare urmată de cianoză la nivelul degetelor, precipitate de frig sau de tulburări emoționale. Pacienții semnalează mâini amorțite, degete amorțite, senzația de răceală la nivelul degetelor de la mâini sau picioare asociate cu durere cu caracter înțepător, după revenirea la temperatură ambientală sau după dispariția stresului emoțional.

Boala poate să se manifeste și la nivelul nasului, buzelor, urechilor și chiar al zonelor mamelonare. Revenirea fluxului sanguin la normalitate se poate face în 15 minute, odată cu normalizarea temperaturii în zona afectată⁵. 

Diagnostic – Boală versus Sindrom Raynaud 

Diagnosticul se stabilește pe baza tabloului clinic, pacientul descriind adesea simptome cu caracter episodic sau repetitiv. Elementele istoricului pacientului ar trebui să includă vârsta de debut, localizarea zonelor afectate, confirmarea prezenței simetriei acestora, prezența de ulcerații și severitatea generală a crizelor. Deoarece boala Raynaud apare ca răspuns la stimulii menționați, istoricul pacientului ar trebui să includă și o evaluare a factorilor agravanți. Variabilitatea sezonieră poate fi raportată și datorită modificării severității frigului ca stimul, de-a lungul anotimpurilor. 

În cazurile complicate pot fi recomandate și alte investigații de laborator sau poate fi necesar un diagnostic diferențial între diferitele etiologii ale sindromului Raynaud. Progresia bolii se poate instala în decurs de 5 ani de la diagnosticul inițial de boală. 

Se recomandă următoarele analize de primă linie: 

• Hemogramă, pentru confirmarea unor tulburări, cum ar fi policitemia, afecțiunile maligne subiacente etc.;
• Creatinină serică – pentru evaluarea funcției renale;
• Timpul de protrombină Quick – recomandat în suspicionarea unei tulburări de coagulare;
• Glucoza serică – pentru a evalua eventual un diabet zaharat asociat;
• Creatinkinaza serică – evaluarea leziunilor musculare din cadrul unor boli de tip polimiozită și dermatomiozită;
• Factorul reumatoid – în cazul suspiciunii de artrită reumatoidă sau de anumite forme de crioglobulinemie;
• TSH – ca prim pas în confirmarea unor tulburări la nivel tiroidian. 

În plus, deoarece sindromul Raynaud este asociat cu o serie de afecțiuni ale țesutului conjunctiv, identificarea autoanticorpilor declanșatori ai acestor patologii autoimune poate fi efectuată prin teste de laborator pentru identificare anticorpi antinucleari (ANA), anti ADN anti-dublu catenar, anti-SSA, anti-SSB, anti -Smith, anti-ribonucleoproteină, anti-Scl-70, anti-centromer, anti-Pm-Scl, anti-ARN polimeraza III.  

Caracteristicile clinice asociate cu etiologii precum LES sau crioglobulinemia recomandă testarea de laborator și pentru: CRP, anticorpi antinucleari (IFT), anticorpi anti ADN – dublu catenar, anti-SSA, anti-SSB, complement C3 și C4, determinare crioglobuline, electroforeza proteinelor serice și profilul lipidic a jeun.  

Un set minim de investigații ar trebui să includă microscopia capilară a pliului unghial, hemograma completă, viteza de sedimentare a eritrocitelor (VSH) și ANA. 

Boala Raynaud tratament

Tratamentul bolii Raynaud depinde de severitatea cazului și de existența altor afecțiuni asociate. Pentru majoritatea persoanelor, boala Raynaud nu este invalidantă, dar poate afecta calitatea vieții. 

Managementul nonfarmacologic include educarea pacientului cu privire la schimbările comportamentale, cum ar fi evitarea temperaturilor scăzute, a stresului emoțional, renunțarea la fumat și precauție la administrarea medicamentelor vasoconstrictoare, cu evitarea acestora, dacă este posibil. Strategiile pentru menținerea constantă a temperaturii corpului pot include o îmbrăcăminte corespunzătoare și utilizarea mănușilor. Unii pacienți declară, de asemenea, că încălzirea mâinilor în apă caldă sau mobilizarea/ frecarea mâinilor ajută la reducerea serverității episodului. 

Tratamentul farmacologic se face cu medicamente vasodilatatoare. De obicei, terapiile încep cu cea mai mică doză posibilă și aceasta crește treptat, pentru a reduce efectele secundare. Dacă se constată eșecul unei terapii, este luată în considerare o altă terapie. La pacienții cu simptome progresive, clinicianul trebuie să abordeze cauzele reversibile și/ sau să trateze comorbiditățile, înainte de a iniția intervenții suplimentare.  

Referințe: 

1. https://www.nhsinform.scot/illnesses-and-conditions/heart-and-blood-vessels/conditions/raynauds-phenomenon  
2. https://www.rheumatologyadvisor.com/ddi/raynauds-syndrome/  
3. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/raynauds-disease/symptoms-causes/syc-20363571
4. https://emedicine.medscape.com/article/331197-workup#c7  
5. https://www.niams.nih.gov/health-topics/raynauds-phenomenon 
6. https://www.painscale.com/article/what-is-the-difference-between-raynaud-s-disease-and-raynaud-s-phenomenon 
7. https://www.painscale.com/article/what-is-the-difference-between-raynaud-s-disease-and-raynaud-s-phenomenon 
8. https://www.uspharmacist.com/article/the-description-and-treatment-of-raynauds-diseasephenomenon  

Cuprins:

• Clasificarea tipurilor de boala Cushing
• Sindrom Cushing simptome
• Sindromul Cushing – diagnosticul și importanța analizelor de laborator
• Particularități terapeutice în sindromul Cushing

Sindromul suprareno-metabolic este expresia clinică a hiperfuncţiei corticosuprarenalei, ce are trei zone anatomo-funcționale: glomerulară, fasciculată şi reticulată. În context patologic, afectarea acestor zone nu este similară, astfel afectarea zonei fasciculate va determina, din punct de vedere clinic, o simptomatologie specifică, cauzată de secreția excesivă de hormoni glucocorticoizi.

Clasificarea tipurilor de boala Cushing

Această clasificare se va face având în vedere nivelul secreției de ACTH-ului, astfel:

Sindromul Cushing ACTH – dependent se caracterizează printr-o sinteză crescută de ACTH, care va stimula ulterior secreția de cortizol, determinând hiperplazia și hipertrofia glandelor suprarenale (creșterea acestora în dimensiuni); poate să apară și prin administrarea excesivă de hormon ACTH de sinteză (în forma exogenă).

Sindrom Cushing ACTH – independent – grup de boli caracterizate prin valori crescute de cortizol, dar valori scăzute ale ACTH-ului plasmatic. Cu excepția adenomului suprarenalian hipersecretant de cortizol, în alte forme de boală este evidențiată secreția de androgeni sau precursori steroizi.

Boala Cushing este determinată frecvent de o formațiune tumorală benignă – adenom hipofizar cu celule corticotrope (bazofil) hipersecretant de ACTH. În majoritatea cazurilor, adenomul are un diametru redus, sub 1 cm (microadenom). Acesta apare mai frecvent la femei, în special la vârste cuprinse între 20 și 40 ani, putând fi asociat uneori cu sindroame familiale.

Din punct de vedere fiziopatologic, secreţia de ACTH, în cazul prezenței adenomului hipofizar nu respectă ritmul nictemeral/ circadian (noapte-zi). Mecanismul de control al cortizolului asupra secreţiei de ACTH este afectat, astfel că secreţia de ACTH persistă în ciuda nivelurilor plasmatice crescute de cortizol. Totodată, excesul de cortizol inhibă funcţia şi secreţia de hormon de creștere (GH), gonadotropi (LH, FSH) şi TSH.

Sindrom Cushing simptome

În general, debutul este insidios, cu creştere în greutate, apariţia hiperpilozităţii, fluctuații tensionale, tulburări de ciclu menstrual la femei, iar la bărbați, apariția tulburărilor de dinamică sexuală.

În adenomul hipofizar secretant de ACTH, simptomele se instalează lent (câţiva ani), hipersecreţia de cortizol şi androgeni fiind moderată. Din punct de vedere clinic, apare simptomatologie secundară excesului de glucocorticoizi şi androgeni.

În carcinomul ectopic (paraneoplazic) secretant de ACTH, lipsește simptomatologia tipică produsă de excesul de cortizol, datorită hipersecreţiei precoce a acestui hormon[1]. Tumorile sunt localizate de obicei în plămâni, dar se pot dezvolta și în pancreas, glanda tiroidă sau timus. Tabloul clinic se instalează brusc, cu astenie, hipertensiune arterială, hipopotasemie, alcaloză metabolică, hiperpigmentare tegumentară (datorită nivelelor crescute de ACTH), scădere ponderală, anemie.

Însă, în adenomul suprarenalian secretant de cortizol, sunt evidențiate clinic doar manifestări ale unei secreţii moderate de cortizol.

Sindromul Cushing – diagnosticul și importanța analizelor de laborator

Diagnosticul pozitiv se bazează în special pe examenele de laborator. Modificările patologice sanguine asociate hipercorticismului sunt evidențiate de hemogramă: uneori policitemie, neutrofilie, eozinofile scăzute, limfopenie, trombocitoză. În evaluarea metabolică se remarcă hiperglicemie, la evaluarea glucozei serice, intoleranţă la glucoză, diabet zaharat de tip steroid, hiperlipemie (hipertrigliceridemie, hipercolesterolemie – la efectuarea profilului lipidic).

La examenul numit ionogramă, majoritatea pacienţilor prezintă valori normale ale Na+ și K+ seric, uneori se remarcă creșterea Na+ seric şi scăderea K+.

Pentru suspiciunea de sindrom Cushing, explorările trebuie să vizeze următoarele etape: confirmarea hipercortizolismului, excluderea altor cauze de hipercortizolism, stabilirea formei clinice, localizarea leziunii. Ghidurile actuale recomandă cel puțin 2 teste pozitive pentru confirmarea hipercortizolismului.

Analizele de screening au ca scop confirmarea unei secreții excesive de cortizol (cortizol liber urinar/ 24 ore) și dispariția ritmului circadian (zi-noapte) de secreție. Recomandarea este de dozare a cortizolului seric bazal, à jeun, dimineața, la ora 8, putându-se determina concentraţia totală şi liberă, cu fracția totală. Nivelul cortizolului în sânge este mai mare între orele 5-10 dimineaţa, comparativ cu intervalul orar 20-4. Recoltarea ideală se face în duplicat: ora 8 şi ora 23 (se preferă ora 16 sau 18, în loc de ora 23).

Determinarea cortizolului salivar – o altă metodă eficientă, cu sensibilitate și specificitate foarte înalte, pentru aprecierea secreției, presupune determinarea cortizolului salivar nocturn, prin recoltarea probei în intervalul orar 23 – 24.

După confirmarea diagnosticului de hipercortizolism, diferenţierea între formele ACTH – independente de cele ACTH – dependente se face prin determinarea concentraţiei serice de ACTH.

• în tumorile corticosuprarenalei secretante de cortizol, valorile ACTH-ul seric sunt scăzute
• în adenomul hipofizar secretant de ACTH, valoarea ACTH-ului seric este uşor/ moderat crescută;
• în sindromul ACTH de cauze ectopice, concentraţiile serice ale ACTH-ului sunt extrem de crescute.

Particularități terapeutice în sindromul Cushing

Sindromul Cushing este o patologie cronică, cu caracter evolutiv, ce necesită diagnostic precoce şi tratament imediat, în caz contrar, în majoritatea cazurilor, speranța de viață fiind de aproximativ 5 ani de la stabilirea diagnosticului, prin complicaţii cardiovasculare, HTA severă, accidente vasculare cerebrale, boală tromboembolică, susceptibilitate crescută la infecţii.

Pentru pacienții cu boală Cushing persistentă, opțiunile terapeutice sunt reprezentate de reintervenția chirurgicală la nivelul hipofizei, radioterapie sau adrenalectomie (extirparea adenohipofizei) bilaterală. Un procent relativ mic (aproape 5%) dezvoltă insuficiență adenohipofizară postoperatorie (parțială/ totală).

Prognosticul adenoamelor corticosuprarenaliene secretante de cortizol este foarte bun, după excizia tumorii dispărând sau ameliorându-se majoritatea complicaţiilor produse de excesul de cortizol.

Referințe:

1. https://emedicine.medscape.com/article/921086-workup#c4
2. Curs de Endocrinologie Clinica, Editura Victor Babes, 2018
3. https://www.mayocliniclabs.com/test-catalog/Overview/800208#Clinical-and-Interpretive
4. https://www.mayocliniclabs.com/test-catalog/overview/9369#Clinical-and-Interpretive

Cuprins:

• Un procent de 6% dintre tumorile maligne pediatrice sunt reprezentate de Neuroblastom
• Tipuri histologice de tumori neuroblastice
• Simptome neuroblastom
• Neuroblastom – diagnostic și tratament

Un procent de 6% dintre tumorile maligne pediatrice sunt reprezentate de Neuroblastom

Este cel mai frecvent tip de cancer la sugari. Marea majoritate a cazurilor sunt diagnosticate înainte de vârsta de 5 ani, reprezentând 6% dintre tumorile maligne pediatrice și generând peste 10% dintre cazurile de mortalitate prin cancer la copii².

Unele studii sugerează diverse cauze ale apariției NB, atribuind un rol important unor factori externi favorizanți, cum ar fi expunerea prenatală la hidantoină, fenobarbital, alcool, consum excesiv al diureticelor de către mamă, expunerea taților la cămpuri electromagnetice, însă factorii genetici au un rol major în declanșarea acestei boli.

Aproximativ 1-2% dintre pacienții cu NB au un istoric familial al bolii. Mutațiile din gena ALK (mutația ALK) apărute în linia de celule germinale sunt asociate cu o predispoziție genetică de a dezvolta neuroblastom. Aceste mutații punctiforme se găsesc în aproximativ 75% dintre cazurile de neuroblastom familial. Totodată, tot în gena ALK sunt observate mutații punctiforme somatice activatoare, în aproximativ 9% dintre cazurile de NB sporadic³.

Mutațiile din gena PHOX2B au fost identificate mai rar la pacienții cu neuroblastom sporadic, în maladia Ondine (hipoventilație centrală congenitală) și/ sau în boala Hirschsprung, procentul fiind de aproximativ 2% dintre pacienții cu neuroblastom sporadic⁴.

Repartiția prevalenței pe sexe arată o frecvență ușor crescută la sexul masculin.

Tipuri histologice de tumori neuroblastice

În mod clasic, se identifică 3 tipuri histologice, în funcție de gradul de maturare și nivelul de diferențiere: neuroblastomul, ganglioneuroblastomul și ganglioneuromul, cel din urmă fiind bine diferențiat și benign⁵.

Simptome neuroblastom

Semnele și simptomele bolii sunt produse de tumora primară, de extinderea regională și de posibilele metastaze la distanță. Tumora primară poate fi localizată oriunde în sistemul nervos simpatic, un procent de 65% interesând zona abdominală (25% la nivel de glande suprarenale).

 Manifestările neuroblastomului la nou-născut sunt variate, cu metastaze extensive hepatice, noduli subcutanați, invadarea măduvei osoase, hemoragie masivă intratumorală, hidrops fetal, eritroblastoza fetală.

Copiii cu vârsta peste 1 an, prezintă frecvent localizări abdominale și foarte rar toracice și cervicale, majoritatea cazurilor diagnosticate fiind în stadii metastatice, debutând cu febră, paloare, anorexie, vărsături, modificarea stării generale, la care se adaugă manifestări de compresie a structurilor din vecinătate.

Neuroblastom – diagnostic și tratament

Istoricul, examenul clinic și neurologic sunt foarte importante, asigurând acuratețea diagnosticului. Hemograma poate sugera metastazare în măduva osoasă (anemie, trombocitopenie), iar lactat dehidrogenaza, feritina serică, enolaza neuron-specifică sunt biomarkeri nespecifici de evaluare a pacienților cu NB.

Dozarea serică sau urinară a catecolaminelor sau a metaboliților acestora (acidul homovanilic și acidul vanilmandelic) sunt teste de laborator utilizate frecvent pentru screeningul tumorilor secretante, la copil și monitorizarea eficienței tratamentului. Este obligatoriu ca diagnosticul să fie confirmat prin biopsie tumorală și/ sau aspirat medular, obținut din ambele creste osoase iliace posterioare, asociat cu evaluarea valorii (crescute) catecolaminelor urinare.

The Children’s Oncology Group (COG) utilizează factorii importanți de prognostic pentru clasificarea pacienților pediatrici în trei grupe de risc (scăzut, intermediar și crescut), aceste grupe de risc fiind folosite pentru a selecta cele mai eficiente metode de tratament. Ratele de supraviețuire la 5 ani, în funcție de nivelul de risc, sunt clasificate în: grupe cu risc scăzut – peste 95%; cu risc intermediar- aproximativ 90-95%, pacienții cu risc crescut având o rată de supraviețuire cuprinsă între 40-50%⁵.

Pediatric Oncology Group (POG) a publicat un studiu prospectiv care a arătat ca pacienții cu NB localizat, care au beneficiat de tratament chirurgical, au avut o rată de supraviețuire fără boală, la 2 ani de 89%. În plus, administrarea de chimioterapie n-a prezentat niciun avantaj, atunci când boala reziduală a fost confirmată, la acești pacienți. Astfel, la pacienții cu patologie în stadiul incipient, chirurgia a fost optiunea terapeutică de elecție⁵.

Pentru că intervenția chirurgicală este utilizată pentru a gestiona exclusiv neuroblastoamele în stadiile inițiale (stadiile I și II), chimioterapia cu agenți multipli este terapia convențională pentru pacienții cu stadii mai avansate de NB. Este de remarcat faptul că sugarii cu NB diseminat au demonstrat rezultate favorabile, în cazul asocierii chimioterapiei cu extirparea chirurgicală a tumorii. În schimb, copiii cu vârsta peste 1 an, cu neuroblastom în stadiu avansat, au demonstrat rate de supraviețuire foarte scăzute, în ciuda terapiei multimodale intensive.

Regimurile chimioterapeutice utilizate pentru tratarea neuroblastoamelor pot avea ca rezultat inducerea de toxicitate pe termen lung, cum ar fi cele cea cardiopulmonară (determinată de antracicline), ototoxicitatea (utilizarea cisplatin), insuficiența renală (administrarea de ifosfamidă și cisplatin), infertilitatea și impotența sexuală (la administrarea de agenți alchilanți și radioterapie), cancere secundare și efecte negative asupra strării psihice.

Referinte:

1. Tratat de Pediatrie, Prof. Univ. Dr. Eugen Pascal Ciofu
2. https://emedicine.medscape.com/article/439263-overview
3. Neuroblastoma | NB | MedlinePlus  
4. https://www.cancer.org/cancer/neuroblastoma/detection-diagnosis-staging/risk-groups.html
5. https://read.qxmd.com/read/3411339/localized-neuroblastoma-treated-by-surgery-a-pediatric-oncology-group-study

Cuprins:

• Incidența ITRI (Infecții tract respirator inferior)
• Simptomele specifice ITRI (infecții tract respirator inferior)
• Tipuri de infecții ale tractului respirator inferior
• Cauze și factori de risc în ITRI (infecții tract respirator inferior)
• Diagnostic și tratament – infecții tract respirator inferior?

Incidența ITRI (Infecții tract respirator inferior)

Infecțiile tractului respirator inferior (ITRI) reprezintă un grup de boli din care fac parte: bronșita acută, pneumonia, exacerbări acute ale bronșitei cronice/ bronșitei cronice obstructive (AECB) și exacerbările acute din cadrul bronșiectaziei.

Conform studiului Global Burden of Disease 2015 (GBD 2015), bolile pulmonare obstructive cronice (BPOC) și infecțiile tractului respirator inferior (ITRS) reprezintă a treia și, respectiv, a patra cauză de deces, după cardiopatia ischemică și bolile cerebrovasculare. Incidența anuală a cazurilor de pneumonie, una dintre cele mai importante infecții de tract inferior, este de 24,8 la 10 000 de adulți. Ratele de apariție diferă în funcție de vârstă, cu o incidență mai mare observată la pacienții vârstnici (65 – 79 ani) într-un raport de 63,0/10.000 de adulți și >80 de ani (164,3/10.000 de adulți).

Simptomele specifice ITRI (infecții tract respirator inferior)

Semnele și simptomele variază în funcție de gravitatea și tipul infecției.

Infecțiile mai puțin severe pot avea simptome similare cu o răceală banală, de tip nas înfundat sau productiv (cu secreții), tuse seacă/ uscată, febră ușoară, durere în gât și cefalee surdă (dureri de cap). În cazul infecțiilor mai severe, pot apărea: tuse productivă severă, febră, dificultăți de respirație, cianoză (piele cu aspect violaceu), hiperventilație (respirație rapidă, superficială), durere toracică sau wheezing (respirație șuierătoare) declanșată de obstrucția căilor respiratorii de calibru mic.

Tipuri de infecții ale tractului respirator inferior

Boala respiratorie acută are o durată mai mică de 3 săptămâni, având tusea ca principal simptom, asociat cu simptomatologia menționată mai sus, specifică pentru infecțiile de tract respirator.

Bronșita acută – boală acută în care se evidențiază următoarele simptome: tuse +/- productivă și simptomele specifice infecțiilor tractului respirator inferior.

Pneumonie dobândită în comunitate (CAP) – este boala acută ce evidențiază tusea ca simptom principal, asociată cu durere la nivel toracic, sindrom febril cu durata mai mare de 4 zile sau tulburări respiratorii specifice – dispnee/ tahipnee (dificultate și respirație accelerată).

Pneumonie pneumococică – cea mai frecventă cauză de mortalitate cauzată de infecțiile respiratorii inferioare, copiii cu vârsta mai mică de 5 ani fiind frecvent afectați².

Exacerbarea acută a bolii pulmonare obstructive cronice – boala produsă de îngustarea progresivă și ireversibilă a bronhiilor (căilor respiratorii inferioare) ce se manifestă prin agravarea simptomelor, pe fondul unei boli cronice.

Exacerbarea acută a bronșiectaziei apare la pacienții cu dilatații ireversibile și permanente ale bronhiilor mari, se manifestă cu exacerbarea simptomelor bolii cronice de bază și care necesită măsuri de intervenție în urgență³.

Cauze și factori de risc în ITRI (infecții tract respirator inferior)

Infecțiile tractului respirator inferior sunt cauzate în principal de virusuri (virusul gripal sau virusul sincițial respirator – VSR), însă pot fi implicate și bacterii (Streptococcus sau Staphylococcus aureus), fungi sau micoplasme (microorganisme cu caracteristici distincte de virusuri sau bacterii).

În unele cazuri, substanțele din mediul înconjurător, cum ar fi fumul de țigară, praful, substanțele chimice din medii profesionale, vaporii, alergenii, aerul poluat pot produce iritația sau inflamația căilor respiratorii sau plămânilor, facilitând apariția unei infecții.

Alți factori de risc incriminați în apariția infecției tractului respirator inferior (ITRI) pot fi:  răcelile comune sau gripa la perosanele cu sistem imunitar slăbit sau cu vârstă peste 65 de ani ori sub 5 ani, și/ sau persoane supuse unei intervenții chirurgicale recente⁴.

ITRI netratate cosrespunzător pot duce la o serie de complicații, unele dintre ele fiind fatale, cum ar fi insuficiență cardiacă congestivă, insuficiență respiratorie, stopul cardiorespirator, septicemia sau abcesele pulmonare⁵.

Diagnostic și tratament – infecții tract respirator inferior

Pentru diagnosticul unei infecții de tract respirator inferior medicul va efectua anamneza pacientului și un examen fizic complet, recomandând o serie de investigații, în funcție de natura simptomelor: radiografie toracică (în cazul suspiciunii de pneumonie), teste de sânge pentru confirmarea sindromului inflamator și/ sau infecției (hemograma, VSH, proteina C reactivă), teste de evaluare microbiologică a prezenței unor agenți patogeni (cultură secreție nazală, cultură secreție spută, hemocultură, cultură lichid pleural) și bronhoscopie, pentru a putea stabili cauza exactă a infecției de tract respirator inferior.

Unele infecții ale tractului respirator inferior pot beneficia de un tratament specific sau se pot vindeca spontan, fără a fi nevoie de un tratament.

Pot fi recomandate medicamente simptomatice, împotriva tusei sau febrei sau antibiotice (în cazul confirmării unei infecții bacteriene), medicamente cu efect bronho-dilatator – pentru asigurarea unei respirații normale. În plus se recomandă repaus și hidratare (consum adecvat de lichide), însă dacă simptomele persistă și/ sau se agravează, se recomandă internarea în spital.

Referințe:

1. https://www.healthline.com/health/types-of-coughs#Why-am-I-coughing
2. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK532961/#:~:text=Acute%20upper%20respiratory%20tract%20infections,Sore%20throat
3. https://www.medicalnewstoday.com/articles/324413
4. https://www.rileychildrens.org/health-info/lower-respiratory-tract-infection

Cuprins:

• Ce este insuficiența renală?
• Care sunt simptomele cele mai frecvente în insuficiența renală?
• Dializa și indicațiile sale
• Teste de laborator și utilitatea lor în diagnosticul cazurilor de insuficiență renală

Durerea în zona lombară este adesea confundată cu o durere banală de spate, deși rinichii sunt poziționați în zona inferioară a toracelui, iar afecțiunile renale se pot manifesta sub forma unor dureri iradiante în această arie anatomică. Durerea de rinichi poate fi constantă sau cu caracter acut, sub forma unei senzații de junghi. Cele mai frecvente cauze ale apariției durerii de rinichi pot fi:

• infecțiile apărute la nivelul rinichilor și bazinetului (pelvisului) renal – pielonefrita acută;
• calculi renali (așa-numitele pietre la rinichi) – acestea pot provoca o durere severă, care apare sub formă de spasm și poate iradia în zona inghinală. Durerea este cunoscută sub denumirea de colică renală.

Durerea inghinală –afectarea unui organ intern este resimțită adesea la distanță de locația anatomică a acestuia (un exemplu este localizarea durerii din colica biliară, care poate fi simțită și la nivelul umărului). Durerea de rinichi se poate extinde de-a lungul flancurilor abdominale și zonei inghinale, la bărbat putând iradia către regiunea testiculară. În aceste cazuri, durerea poate fi determinată și de o infecție (orhită sau orhi-epididimită).

Durerea uretrală – are un caracter de usturime, este un simptom comun afecțiunilor urinare. Infecția este cea mai frecventă cauză a acestui tip de durere. Este prezentă în timpul micționării (urinării) și poate fi resimțită ca o durere intermitentă, însoțită uneori de senzația de mâncărime, între micțiuni.

Ce este insuficiența renală?

Insuficiența renală este o boală care apare atunci când rinichii nu mai funcționează în limitele fiziologice (normale) deci, nu mai pot să îndeplinească într-un mod eficient funcția de filtrare a sângelui. Sindromul de insuficiența renală este uneori reversibil sau se poate agrava rapid (insuficiența renală acută). Alteori este o afecțiune cronică (instalată în timp), complicațiile acesteia apărând progresiv².

Care sunt simptomele cele mai frecvente în insuficiența renală?

Insuficiența renală, în stadiu incipient, este adesea asimptomatică. Potrivit Centrului pentru Control și Prevenirea Bolilor (CDC), până la 90% dintre persoanele cu boală cronică renală nu sunt conștiente de existența acesteia.

Pe măsură ce boala renală progresează, apar și o serie de simptome, cum ar fi micționarea (urinarea) frecventă, incompletă, edeme la nivelul membrelor inferioare, prin retenție de lichide, cauzată de incapacitatea rinichilor de a mai elimina apa din organism. În timp, pot să apară tulburări respiratorii, somnolență sau oboseală excesivă, greață persistentă, durere sau senzația de presiune în piept, stări de confuzie, convulsii și chiar coma³.

Dializa și indicațiile sale

În cazul pacienților cu afecțiuni renale, rinichii sunt deteriorați și nu vor putea filtra (”curăța”) sângele în mod eficient, declanșând astfel o acumulare progresivă de deșeuri biologice în organism.

Boala renală crește riscul de accident vascular cerebral sau stop cardiac, în stadiile sale terminale (IRST) instalându-se o boală cronică renală – insuficiență renală cronică – permanentă, ireversibilă, care poate fi tratată exclusiv prin transplant de rinichi sau dializă.

Factorii majori de risc pentru orice afecțiune renală includ diabetul zaharat, hipertensiunea arterială și antecedentele familiale de insuficiență renală⁴.

Teste de laborator și utilitatea lor în diagnosticul cazurilor de insuficiență renală

Rata filtrării glomerulare (glomerular filtration rate = GFR)  este un parametru de evaluare a funcției excretorii renale, dar și un indicator global al funcției renale, deoarece este redus, în general după o alterare structurală importantă; aproape toate celelalte funcții ale rinichiul scad în paralel cu scaderea sa, în afecțiunile renale cronice.

Analiza urinei – o probă de urină poate evidenția proteinele ​​atipice sau glucoza din urină. Examinarea sedimentului urinar poate furniza informații despre hematiile sau leucocitele din urină sau despre nivelurile ridicate de bacterii. Măsurarea debitului urinar (diureza) ajută la diagnosticarea insuficienței renale. Ca exemplu, un debit urinar scăzut poate sugera un blocaj renal, care poate avea la origine diverse cauze.

Prelevarea de probe de sânge este indicată pentru identificarea și cuantificarea substanțelor filtrate de rinichi, cum ar fi azotul ureic și creatinina. O creștere rapidă a valorilor acestui biomarker poate valida o deteriorare rapidă a rinichilor, implicit progresia rapidă către insuficiență renală acută.

Imagistica – RMN și CT– furnizează imagini seriate ale rinichilor și tractului urinar, pentru a identifica o serie de cauze declanșatoare de tulburări ale funcției renale.

Biopsia renală – recoltarea și analiza histopatologică a unor probe de țesut renal reprezintă o modalitate de identificare a unor cauze ce determină o patologie renală, aceasta putând evolua progresiv către insuficiență renală.

Referințe:

1. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/17689-kidney-failure
2. https://www.healthline.com/health/kidney-failure#symptoms
3. https://www.kidney.org.uk/pain-in-kidney-or-urine-diseases
4. https://emedicine.medscape.com/article/1918879-overview

Cuprins:

• Complicații fizice induse de obezitate
• Studii relevante de specialitate – concluzii?
• Tratamentul cazurilor de obezitate

Obezitatea este o latură a dublei poveri a malnutriției, iar în prezent numărul persoanelor obeze este mai mare, comparativ cu cele subponderale, cu excepția zonelor Africii Subsahariene și a Asiei. Considerate cândva o problemă a țărilor cu venituri ridicate, supraponderabilitatea și obezitatea sunt în creștere dramatică și în țările cu venituri mici și medii, în special în mediul urban. Marea majoritate a copiilor supraponderali sau obezi trăiesc în țările în curs de dezvoltare, unde rata de creștere a fost cu peste 30% mai mare decât în țările dezvoltate.

Obezitatea infantilă este o afecțiune medicală gravă care afectează copiii și adolescenții. Acest fenomen este deosebit de îngrijorător, deoarece kilogramele în plus predispun acești copii unui risc crescut de apariție a unor afecțiuni considerate, în trecut, boli ale adulților. Acestea sunt reprezentate de: diabet zaharat de tip 2, hipertensiune arterială și complicațiile hipercolesterolemiei (colesterol crescut). Studiile au confirmat că, în lipsa unei intervenții, copiii și adolescenții cu obezitate vor continua probabil să fie obezi până la vârsta adultă.

Adesea, când vorbim despre copii obezi, știm că se vor confrunta cu depresii și cu stimă de sine scăzută. Însă, nu toți copiii aceștia pot fi diagnosticați ca fiind supraponderali, unii dintre ei fiind mai dezvoltați din punct de vedere somatic (corporal), comparativ cu media. De asemenea, în mod normal, copiii dezvoltă o masă diferită de grăsime corporală, în diferitele stadii de dezvoltare.

Indicele de masă corporală la copii (IMC copii), care oferă o indicație a greutății în raport cu înălțimea, este măsura acceptată a supraponderalității și obezității. Medicul pediatru poate folosi diagramele de creștere, IMC și alte teste, pentru a putea determina dacă greutatea copilului îl poate expune pe acesta unor viitoare probleme de sănătate.

Complicații fizice induse de obezitate

Complicațiile fizice ale obezității infantile pot include:

1. Diabet de tip 2. Această afecțiune cronică afectează modul în care organismul unui copil metabolizează zahărul din sânge (glucoza). Obezitatea și un stil de viață sedentar cresc riscul de diabet de tip 2.

2. Colesterolul crescut și hipertensiunea arterială (tensiune arterială crescută). O dietă necorespunzătoare poate duce la dezvoltarea uneia sau asocierea celor două afecțiuni. Acești factori pot contribui la acumularea de plăci ateromatoase în artere, ceea ce poate cauza îngustarea și rigidizarea lor, evenimente ce pot declanșa un atac de cord sau un accident vascular cerebral, mai târziu, de-a lungul vieții.

3. Afectare articulară – o greutate crescută provoacă un stres suplimentar asupra șoldurilor și genunchilor. Numeroși copii obezi pot resimți durere și, uneori, pot să apară chiar leziuni la nivelul șoldurilor, genunchilor și spatelui².

4. Tulburări respiratorii – astmul fiind mai frecvent la copiii care sunt supraponderali. Aceștia sunt, de asemenea, mai predispuși să dezvolte apnee obstructivă în somn, o tulburare potențial gravă, în cursul căreia respirația se oprește pentru perioade scurte, în mod repetat, în timpul somnului.

5. Boala ficatului gras – de obicei asimptomatică, face ca depozitele de grăsime să se acumuleze în ficat, înlocuind țesut hepatic sănătos și producând astfel o disfuncție hepatică redutabilă.

Studii relevante de specialitate – concluzii

Potrivit unui nou studiu publicat în Journal of Clinical Endocrinology & Metabolism al Societății Endocrine pubertatea se instalează în mod diferențiat, atât în ceea ce privește hormonii de reproducere, cât și în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, mai ales în cazul fetițelor care prezintă exces de grăsime corporală totală³.

Studii anterioare au evidențiat că pubertatea la fetele cu sindrom de  obezitate, implicit  menarha, se vor instala mai precoce, comparativ cu cele ce au o greutate normală. Nu se cunoaște cu precizie dacă excesul de grăsime corporală influențează precocitatea instalării pubertății și nivelurile hormonilor de reproducere pe parcursul dezvoltării organelor feminine de reproducere – ovare și uter.

Într-unul dintre studiile de interes au fost evaluate 90 de fete (36  fiind supraponderale sau obeze și 54 având o greutate normală), toate cu vârste cuprinse între 8,2 și 14,7 ani și care au efectuat o medie de 2,8 ± 1,7 vizite de evaluare pe parcursul unei perioade de 4 ani⁴.

Vizitele au inclus: 1. folosirea tehnicii de absorbțiometrie cu raze X cu dublă energie, pentru a calcula grăsimea corporală totală (GCT) 2. Stadializarea Tanner 3. ecografie mamară pentru stadializarea morfologică (BMORPH; stadii clasificate de la A-E) 4. ecografie pelviană 5. analize hormonale și evaluarea menarhei.

În  momentul includerii in studiu, fetele cu greutate corporală normală au avut o vârstă mai mare, comparativ cu cele supraponderale sau obeze (11.3 vs 10.2 ani) și au evidențiat o BMORPH mai avansată. Valorile LH (hormonul luteinizant), estrona, volumul ovarian și uterin au crescut în timp, fără evidențierea vreunui efect exercitat de GCT.

A existat însă o corelație între perioada de timp versus GCT, în ceea ce privește dinamica valorilor hormonilor FSH (hormonul de stimulare  foliculară), inhibina B, estronă, testosteronul total, testosteronul liber și androstendionul: nivelurile au fost inițial similare, dar după 1 an, aceste niveluri au crescut la fetele cu GCT mai mare, s-au stabilizat la fetele cu GCT medie și au scăzut la fetele cu GCT mai mică. Fetele cu GCT mai mare au evoluat mai lent către stadiul D de dezvoltare morfologică a sânilor (stadializareTanner), dar menstruația a apărut mai devreme decât la fetițele cu GCT mai mică.

În concluzie, în faza de pubertate târzie, fetițele cu GCT mai mare prezintă diferențe în ceea ce privește sinteza de hormoni sexuali, dar și în ceea ce privește evoluția markerilor clinici standard de evaluare a pubertății (așa-numita clasificare Tanner).

Tratamentul cazurilor de obezitate

Tratamentul pentru obezitatea infantilă se bazează pe vârsta copilului și pe existența altor afecțiuni medicale. Tratamentul include, de obicei, modificări ale obiceiurilor alimentare și ale nivelului de activitate fizică. În anumite circumstanțe, tratamentul poate include medicamente sau intervenții chirurgicale pentru scăderea în greutate.

Academia Americană de Pediatrie recomandă, pentru copiii mai mari de 2 ani, a căror greutate se încadrează în categoria de supraponderali, să fie înscriși într-un program de menținere a greutății corporale, pentru a încetini progresul creșterii în greutate. Această strategie permite copilului să adauge centimetri în înălțime, dar nu și kilograme, ceea ce face ca IMC-ul să scadă în timp, într-o manieră fiziologică, sănătoasă⁵.

Copiii cu vârste cuprinse între 6 și 11 ani, a căror greutate se încadrează în categoria de obezitate sunt încurajați să își modifice obiceiurile alimentare pentru a pierde treptat în greutate, cu cel mult 0,5 kilograme pe lună. Copiii mai mari și adolescenții care au obezitate medie sau severă ar putea fi încurajați să își modifice obiceiurile alimentare pentru a urmări o pierdere în greutate de până la 1 kilogram pe săptămână.

Metodele de menținere a unei greutăți normale a copilului sau de scădere în greutate sunt reprezentate de dieta sănătoasă – atât din punct de vedere al compoziției sale, cât și al cantităților de alimente ingerate, dar și de creștere a nivelului de activitate fizică.

Referințe:

1. Obesity (who.int)
2. Childhood obesity – Symptoms and causes – Mayo Clinic
3. Obesity may affect puberty timing and hormones in girls | Endocrine Society
4. Longitudinal Investigation of Pubertal Milestones and Hormones as a Function of Body Fat in Girls | The Journal of Clinical Endocrinology & Metabolism | Oxford Academic (oup.com)
5. Childhood obesity – Diagnosis and treatment – Mayo Clinic

Cuprins:

• Fibroza pulmonară idiopatică
• Fibroză pulmonară: cauze, simptome și factori de risc
• Diagnostic și tratament în cazurile cu fibroză pulmonară

Fibroza pulmonară idiopatică

Acest proces de cicatrizare, asociat cu fibroza pulmonară poate fi cauzat de o serie de factori. Atunci când nu poate fi identificată o cauză, afecțiunea este denumită FP idiopatică.  Procesul de fibroză este ireversibil și incurabil, dar anumite terapii pot fi utile pentru ameliorarea simptomelor și îmbunătățirea calității vieții.

Nu există statistici clare, în ceea ce privește numărul exact al pacienților afectați de această boală.Un studiu recent a estimat că fibroza pulmonară idiopatică (care este doar unul dintre cele peste 200 de tipuri) afectează 1 din 200 de adulți cu vârsta de peste 70 de ani, în Statele Unite. În prezent, există peste 250.000 de americani care trăiesc cu această patologie.

Aproximativ 50.000 de cazuri noi sunt diagnosticate în fiecare an și până la 40.000 de americani mor anual din cauza FPI². În România, specialiștii estimează că aproximativ 3.500 de pacienți suferă de fibroză pulmonară idiopatică, dar numărul de pacienți diagnosticați cu certitudine, cu fibroză pulmonară, este în jur de 150, ceea ce sugerează că majoritatea pacienților, fie nu sunt diagnosticați, fie fac parte din categoria pacienților pentru care boala este asociată/ încadrată la alte afecţiuni, de tipul astm bronşic, emfizem pulmonar sau insuficiență cardiacă⁸.

Fibroză pulmonară: cauze, simptome și factori de risc

Există cinci categorii principale de fibroză pulmonară ce au o etiologie (cauze) identificabilă. FP indusă de:

• medicamente (amiodarona, nitrofurantoina, metotrexat, chimoterapia, etc.);
• radiații (radioterapia la nivelul cutiei toracice în antecedente sau efectuată în prezent);  
• factori de mediu (pneumonia de hipersensibilitate – cauzată de expunerea la mucegaiuri, bacterii, ciuperci);  
• boli autoimune ale țesutului conjunctiv;  
• pneumoconioze (induse de expunerea la praf, fibre de sticlă, gaze sau vapori care pot cauza FP – azbest, silice, cărbune).

În ceea ce privește FP idiopatică, există mai multe ipoteze cu privire la factorii declanșatori, inclusiv recurența unor infecții virale sau expunerea la fumul de țigară (nicotina și fumatul). De asemenea, unele forme de FPI pot fi ereditare, având o cauză genetică. Anumiți pacienți cu această patologie pot asocia și boala de reflux gastroesofagian (GERD). Pacienții cu fibroză pulmonară idiopatică spraviețuiesc în medie 2-5 ani, de la momentul diagnosticului. Vârsta medie la care apare boala este de 70 de ani și aproximativ două treimi dintre cei afectați sunt fumători.

Cele mai frecvente simptome ale fibrozei pulmonare sunt tusea seacă, persistentă și dispneea.Alte simptome, mai rar întâlnite, includ oboseală, pierdere inexplicabilă în greutate, dureri musculo-articulare; de asemenea, este caracteristic aspectul particular al formei degetelor (lărgirea și rotunjirea vârfurilor acestora) – clubbing – patul unghial se înmoaie, unghiile par că „plutesc” deasupra acestuia, formând un unghi mai ascuțit cu cuticula, mărirea și bombarea vârfurilor degetelor și curbarea unghiei, astfel încât va avea aspectul unei sticle de ceas.

Evoluția fibrozei pulmonare și gravitatea simptomelor poate varia considerabil de la un pacient la altul. Există pacienți la care boala progresează în mod accelerat, aceștia dezvoltând o formă severă, sau ale căror simptome sunt moderate și se agravează mai lent, pe parcursul a luni sau ani. Pe măsură ce procesul cicatricial (fibros) pulmonar se extinde, simptomele se agravează.

Dificultățile de respirație apar inițial în timpul exercițiilor fizice, dar, pe măsură ce boala progresează, pacienții pot manifesta o senzație de lipsă de aer în timpul activităților zilnice de rutină, cum ar fi cele de asigurarea a igienei corporale, îmbrăcatul, conversațiile telefonice sau chiar alimentarea.

Există anumiți factori care predispun la fibroză pulmonară: fumatul, vârsta (persoane vârstnice), sexul masculin, anumite meserii (minerit, agricultură, construcții sau expunerea la mediu poluat cunoscuți ca fiind dăunători pentru plămâni), tratamente împotriva cancerului, factori genetici.

Diagnostic și tratament în cazurile cu fibroză pulmonară

Medicul va face o anamneză, va efectua un examen fizic și va putea recomanda următoarele investigații:

• Teste de imagistică: radiografie toracică, tomografie computerizată, ecografie cardiacă;
• Teste pentru evaluarea funcției pulmonare: spirometrie, pulsoximetrie, test de efort;
• Teste de sânge pentru a evalua funcția ficatului (TGP, TGO, bilirubina) și a rinichilor (creatinină, uree), precum și pentru excluderea unor alte afecțiuni.

Pot fi, de asemenea, realizate teste de gazometrie arterială – evaluarea schimburilor respiratorii de oxigen, dioxid de carbon și alte componente ale aerului, pentru a afla informații despre funcția plămânilor.

Terapiile actuale utilizate la pacienții cu fibroză pulmonară nu s-au dovedit a fi suficient de eficiente în stoparea progresiei bolii, dar unele dintre acestea pot ameliora temporar simptomele, iar altele pot contribui la îmbunătățirea calității vieții.

Terapia cu oxigen poate ajuta la facilitarea respirației și exercițiile fizice sau poate îmbunătăți calitatea somnului.

Reabilitarea pulmonară poate fi utilă în gestionarea simptomelor, prin efectuarea de exerciții fizice pentru îmbunătățirea rezistenței la efort, tehnici de respirație care pot îmbunătăți eficiența funcției pulmonare, consiliere nutrițională, precum și educație cu privire la această afecțiune.

Transplantul pulmonar poate fi o opțiune pentru persoanele cu fibroză pulmonară avansată. Acesta poate îmbunătăți calitatea vieții, însă poate genera și anumite complicații, cum ar fi rejetul de organ (respingerea acestuia de catre organismul transplantat) sau infecții recurente.

Referințe:

1. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/pulmonary-fibrosis/symptoms-causes/syc-20353690
2. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/10959-pulmonary-fibrosis
3. https://www.pulmonaryfibrosis.org/understanding-pff/about-pulmonary-fibrosis/what-is-pulmonary-fibrosis
4. https://www.pulmonaryfibrosis.org/researchers-healthcare-providers/clinical-resources/position-statements/genetic-testing-in-pulmonary-fibrosis-for-patients
5. https://www.pulmonaryfibrosis.org/understanding-pff/about-pulmonary-fibrosis/causes
6. https://pulmonaryfibrosisnews.com/pulmonary-fibrosis-diagnosis/
7. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/pulmonary-fibrosis/diagnosis-treatment/drc-20353695
8. https://www.roche.ro/content/dam/rochexx/roche-ro/roche_romania/ro_RO/files/PR_161219_Lansare_ESB.pdf