Boala Lyme (Borelioza) este cauzată de bacteria Borrelia burgdorferi și, rareori, de Borrelia mayonii. Aceasta se transmite la om prin mușcătura căpușei cu picioare negre, infectate cu acest agent infecțios. Simptomele tipice includ febră, dureri de cap, oboseală și o formă de erupție cutanată caracteristică, numită eritem migrator. Dacă nu este tratată, infecția se poate răspândi la nivelul articulațiilor, inimii și sistemului nervos.
Boala Lyme este diagnosticată pe baza simptomelor, a examenului fizic (erupția cutanată) și a istoricului/posibilității de expunere la căpușe infectate. Testele de laborator reprezintă un instrument foarte important pentru diagnosticul afecțiunii. Majoritatea cazurilor de boală Lyme pot fi tratate cu succes cu ajutorul antibioticelor1.
Cuprins:
- Care sunt stadiile bolii Lyme?
- Evoluția bolii Lyme
- Boala Lyme în sarcină
- Metode de lucru utilizate pentru testele dedicate diagnosticului Bolii Lyme
- Cum testăm corect pentru boala Lyme?
Care sunt stadiile bolii Lyme?
Boala Lyme poate evolua prin faze (stadii), care se pot suprapune, generând simptome la nivel articular, cardiac sau neurologice2. Aceste stadii sunt:
- Boala Lyme localizată, timpurie (săptămânile 1-4)
- Boala Lyme diseminată, timpurie (lunile 1-4)
- Boala Lyme tardivă persistentă, tardivă diseminată (cu apariție după patru luni, chiar ani, mai târziu).
Evoluția bolii Lyme
Se estimează că doar 5% dintre căpușele infectate, transmit efectiv spirochetele la gazda umană. Cu toate acestea, odată infectat, sistemul imunitar al pacientului declanșează un răspuns care are ca rezultat erupția clasică (eritem migrator) la locul mușcăturii. Erupția apare la aproximativ 85% dintre pacienții infectați, în orice moment, la 3 pâna la 30 de zile de la infecție, dar mai frecvent, după 7 zile. Prin urmare, o erupție cutanată care apare în primele câteva ore de la mușcătura de căpușa nu este un eritem migrator și nu indică o infecție, ci mai degrabă o reacție precoce la unele componente salivare, provenite de la căpușe3.
Nivelurile de anticorpi rămân sub limitele de detecție serologică, în primele 7 zile de la expunere. Titrul de anticorpi ce semnalizează faza acută, de tip imunoglobulină M (IgM) atinge un maxim între 8 și 14 zile după contactul cu căpușa, dar este posibil ca anticorpii IgM să nu apară niciodată, dacă pacientul începe din timp un tratament antimicrobian adecvat.
Dacă infecția nu este tratată, spirocheta poate disemina prin sânge, de la locul mușcăturii (poarta de intrare) către diverse țesuturi. În acest stadiu, vor intra în acțiune atât imunitatea locală, mediată de celule de apărare, cât și cea mediată de anticorpi, pentru a distruge spirochetele inoculate. Răspunsul anticorpilor IgM apare la 1 -2 săptămâni, urmat de un răspuns IgG robust, în 2 până la 4 săptămâni.
Deoarece IgM poate determina reacții încrucișate și cu alți antigeni decât cei produsi de infecția cu B burgdorferi, testarea de IgM este mai puțin specific decât cea pentru IgG pentru boala Lyme4. Odată ce un pacient este expus și prezintă un răspuns mediat de anticorpi la spirochete, anticorpii IgG pot persista în organism luni sau ani de zile, chiar și după un tratament antibiotic de succes și vindecarea bolii.
În ciuda acestor reacții robuste de apărare, ale sistemului imunitar, infecția cu B burgdorferi, netratată, poate persista, deoarece organismul său dispune de o serie de mecanisme de sustragere de la distrugere. Acesta își poate diminua expresia proteinelor specifice imunogene de pe suprafață, își poate modifica proprietățile antigenice prin recombinare și se poate lega de proteinele suport din matricea extracelulară a țesuturilor organismului gazdă, pentru a facilita diseminarea ulterioară.
Boala Lyme în sarcină
Boala Lyme dobândită în timpul sarcinii poate duce la afectarea placentei și posibil, la nașterea de făt mort. De aceea, diagnosticarea și tratamentul precoce sunt foarte importante în timpul sarcinii; nu au fost înregistrate efecte negative asupra fătului, atunci când mama a primit un tratament antibiotic adecvat. Nu există nicio confirmare cu privire la transmiterea bolii Lyme prin laptele matern, sau prin transfuzii de sânge5.
Metode de lucru utilizate pentru testele dedicate diagnosticului Bolii Lyme
Diagnosticul precoce este important, deoarece boala Lyme descoperită în stadiile inițiale este ușor de tratat fără sechele viitoare.
Testele pentru boala Lyme pot fi împărțite în metode directe, care detectează spirocheta prin cultură sau prin identificare a replicarii acesteia (test PCR), și metode indirecte, care detectează anticorpii. Testele directe nu au sensibilitate pentru boala Lyme; prin urmare, testele serologice rămân gold standard.
Cum testăm corect pentru boala Lyme?
Metoda de testare pe două niveluri, conform recomandărilor CDC, presupune testarea Borrelia burgdorferi-serologie) urmată de testarea Western blot pentru a confirma rezultatele pozitive și echivoce. Această metodă a fost indicată ca fiind gold standard pentru diagnostic. De remarcat, rezultatele negative nu necesită teste suplimentare.
Spre deosebire de testele de screening, testul de confirmare permite o detecţie selectivă a anticorpilor prezenți în diferitele etape ale infecţiei.
Astfel, prezența speifică de antigene tip OspC şi p41 este asociată cu răspunsul imun de tip anticorpi IgM, în timp ce identificarea antigenelor tip OspB, p39 şi p58 este cert asociată cu răspunsul imun de tip IgG. De asemenea, anticorpii sintetizați împotriva antigenului tipVlsE fac parte din clasa IgG.
Referințe: