Virusul Epstein-Barr (EBV) este asociat cu un spectru larg de afecțiuni benigne și maligne ce includ: mononucleoza infecțioasă, limfomul, sindromul limfoproliferativ posttransplant și carcinomul nazofaringian.
Mononucleoza infecțioasă sau ”boala sărutului” poate fi contractată prin sărut, dar expunerea poate avea loc și prin folosirea la comun cu o persoana infectată a diverselor obiecte (de exemplu vesela). Cu toate acestea, mononucleoza nu este extrem de contagioasă, comparativ cu răceala banală. Copiii manifestă, de obicei puține simptome, infecția ramânând adesea nediagnosticată1.
Cuprins:
- 90% dintre cazurile de mononucleoză infecțioasă sunt cauzate de virusul Epstein Barr
- Mononucleoza: cele mai frecvente simptome
- Analize de laborator recomandate: diagnostic mononucleoză
- Peste 90% din populația adultă normală prezintă anticorpi anti-VCA IgG și anti-EBNA IgG.
- Mononucleoza infecțioasă: tratament și complicații?
90% dintre cazurile de mononucleoză infecțioasă sunt cauzate de virusul Epstein Barr
Virusul Epstein Barr (EBV) este cunoscut și ca virusul herpetic uman 4, fiind unul dintre cele mai răspândite virusuri, la nivel global. Se transmite frecvent prin schimbul de lichide corporale, în principal prin salivă2. Mai rar, se poate transmite și prin intermediul spermei, în timpul contactului sexual, prin transfuzii de sânge sau în urma unui transplant de organ.
Virusul Epstein Barr poate provoca afecțiuni mult mai grave la persoanele cu deficit imun, precum cele infectate cu HIV sau persoanele care urmează tratament imunosupresor post-transplant. Anumite forme de boală pot fi însă declanșate și de alte virusuri sau infecții preexistente cu adenovirus, citomegalovirus (CMV), hepatitele A, B sau C, virusul herpes simplex (HSV), HIV, rubeola, toxoplasmoza.3
Mononucleoza: cele mai frecvente simptome
Simptomele tipice ale mononucleozei infecțioase apar în intervalul 4 – 6 săptămâni de la momentul infectării cu virusul Epstein Barr, care se pot dezvolta lent și nu este obligatoriu să apară simultan. Acestea pot fi de tip oboseală extremă, febră, durere în gât, cefalee (dureri de cap), ganglioni limfatici inflamați în zona cervicală și axilară, ficat sau splină mărite, eczemă.
Splina sau ficatul mărite (speno- sau hepatomegalia) sunt simptome mai puțin frecvente, dar care pot persista, chiar și după ce starea de oboseală dispare. Majoritatea persoanelor afectate resimt o îmbunătățire a stării generale după o perioadă de 2 până la 4 săptămâni de la instalarea infecției. În unele cazuri, simptomatologia poate persista până la 6 luni sau mai mult3.
Analize de laborator recomandate: diagnostic mononucleoză
Acestea sunt selectate de către medicul specialist, de obicei, pe baza simptomelor existente. Cu toate acestea, există teste specifice de laborator care ajută la indentificarea cauzei, la pacienții care nu manifestă o formă comună de mononucleoză infecțioasă.
În laboratoarele Synevo, prin efectuarea profilului serologic virus Epstein Barr pot fi detectați anticorpii de tip IgG și IgM. Prezența serică de anticorpi VCA IgM indică infecția primară, recentă, cu EBV iar cea de anticorpi VCA IgG indică o infecție în antecedente, fără a se putea preciza vechimea acesteia. Anticorpii anti-EBNA se dezvoltă la 6-8 săptămâni de la infecția primară și persistă toată viața.
Peste 90% din populația adultă normală prezintă anticorpi anti-VCA IgG și anti-EBNA IgG.
Deoarece în cazul unei infecții latente (aparent inactivă), la unii pacienți nu se identifică prezența de anticorpi (răspuns imunologic umoral deci o activitate a limfocitelor B, producătoare de anticorpi), pentru confirmarea infecției se va explora activitatea limfocitelor T imunocompetente (asa-numita imunitate celulară) – Test de transformare limfoblastica (LTT) – Virus Epstein-Barr.
O serie de alte analize medicale efectuate de către pacienții care sunt diagnosticați cu mononucleoză infecțioasă pot indica o creștere a numărului de limfocite sau prezența limfocitelor atipice, scăderea a numărului de neutrofile și trombocite, toate rezultate în urma efectuării analizei numite hemogramă.
Afectarea hepatică4 poate fi evidențiată prin monitorizarea TGP, TGO și GGT.
Mononucleoza infecțioasă: tratament și complicații
În prezent nu există vaccin pentru mononucleoza infecțioasă. Antibioticele și medicamentele antivirale nu sunt eficiente, în cazul mononucleozei infecțioase. În schimb clinicienii își focusează atenția către tratamente simptomatice. Printre recomandări se vor număra: repaus, hidratarea, analgezice (antiinflamatorii nesteroidiene), evitarea activităților sportive5.
Complicațiile mononucleozei infecțioase pot fi destul de grave:
- Splină marită (spenomegalia) – în cazuri extreme se poate produce ruptura de splină, ce declanșează durere bruscă, puternică, în zona stângă a abdomenului superior. Aceste cazuri sunt gestionate prin intervenții chirurgicale.
- Afectarea hepatică: icter, hepatită.
Complicații mai puțin frecvente sunt reprezentate de anemie, trombocitopenie, tulburări cardiace de tip miocardită, afectarea sistemului nervos (meningita, encefalita, sindromul Guillain-Barre)7.
Referințe: