Testare genetică afecțiuni epileptice

Informații generale

Epilepsiile reprezintă un grup de afecțiuni neurologice caracterizate prin una sau mai multe crize epileptice neprovocate, apărute la un interval mai mare de 24 de ore. Epilepsia afectează aprox. 0,8-1% din populație la nivel global. Modificările genetice au un rol important în majoritatea formelor de epilepsie. Riscul de a dezvolta boala pentru rudele de gradul I ale unui pacient cu epilepsie este de 2-4 ori mai mare decât în populația generală, depinzând desigur de tipul epilepsiei.

Există teste genetice disponibile pentru identificarea mutațiilor în gene cunoscute a fi implicate în etiologia epilepsiei. Consilierea genetică este foarte importantă, ca parte a procesului de evaluare și testare genetică a fiecărui pacient.

Tehnicile moderne de diagnostic genetic au permis identificarea unor numeroase defecte genice implicate în etiologia bolii epileptice, evidențiind importanța unor mutații de novo, complexitatea corelațiilor genotip-fenotip și o mare heterogenicitata genetică (mutații diferite determină același fenotip).

Disponibilitatea panelurilor multigenice de testare a genelor candidat pentru epilepsii, posibilitatea secvențierii întregului exom (regiunii codante) al unui individ a dus la introducerea testării genetice în practica medicală curentă, în special (dar nu numai) în patologia pediatrică.

Precizia informațiilor legate de riscul genetic de transmitere este direct corelată cu precizia diagnosticului și a obținerii unui istoric familial detaliat.

Formele de epilepsie cu transmitere mendeliană (autosomal recesivă, autosomal dominantă, legată de cromozomul X) sunt mai rare, dar riscul de recurență în familie este mai mare (tabel 1).

Mai frecvent, în anumite forme de epilepsie, transmiterea fenotipului este non-mendeliană astfel încât riscul de recurență este considerabil mai mic. În etiologia acestor forme de epilepsie pot fi implicate un numar variabil de gene, contribuția fiecăreia în parte în patogenicitatea bolii fiind dificil de estimat.

În multe familii nu există istoric pozitiv pentru rudele de gradul I sau II, astfel încât ipoteza unei cauze genetice pare surprinzătoare pentru pacient sau familie.

Utilitatea testării genetice pentru  pacienții cu epilepsie

1. Chiar dacă boala nu se vindecă, pacientul și familia doresc să știe cum a apărut boala. Realizarea unui diagnostic genetic exact pune capat unor evalu[ri medicale multiple și diverse. Situația este cu atât mai dramatică în cazul unui copil aparent sănătos anterior și care dezvoltă encefalopatie epileptică cu regresia achizițiilor (a dezvoltării).
2. Diagnosticul genetic reduce testări repetate, examinări RMN multiple, examene invazive. Depistarea cauzei genetice aduce informații legate de evoluția naturală a bolii (de exemplu sindrom Dravet sau epilepsia legată de PCDH19).
3. Diagnosticul genetic molecular permite o consiliere genetică adecvată a pacientului și a familiei, recomandarea de testare a altor membri ai familiei aflați la risc și a opțiunilor reproductive.
4. Diagnosticul molecular al unor mutații cu consecințe farmacogenetice (influențând direct tratamentul personalizat) (tabel 2).

În prezent sunt utilizate numeroase medicamente antiepileptice, tratamentul depinzând de tipul de manifestări, vârsta pacientului și diferiți alți factori, inclusiv genetici. Identificarea factorilor genetici care stau la baza diferitelor tipuri de epilepsie își găsește utilitatea clinică în selecția adecvată a terapiei optime pentru fiecare pacient.

Timp de execuție: 25 zile

Metoda: Secvențiere de nouă generație (NGS)

Recipient recoltare: sânge periferic EDTA

Rezultate: se raportează prezența sau absența mutațiilor cu semnificație biologică

Referințe:

1. Berkovic S.F. Genetics of epilepsy in clinical practice. Epilepsy Currents. 2015;15(4):192-196.
2. Helbig I., Scheffer I.E., Mulley J.C., Berkovic S.F. Navigating the channels and beyond: Unravelling the genetics of epilepsies. Lancet Neurol. 2008;7:231-245.
3. Scheffer I.E., Bhatia K.P., Lopes-Cendes I., et al. Autosomal dominant nocturnal frontal lobe epilepsy: A distinctive clinical disorder. Brain. 1995;118:61-73.
4. Depienne C., LeGuern E. PCDH19-related infantile epileptic encephalopathy: An unusual X-linked inheritance disorder. Hum Mutat 2012;33:627-634.
5. Plouin P., Neubauer B.A. Benign familial and non-familial neonatal seizures. Epileptic syndromes in infancy, childhood and adolescence (Bureau M., Genton P., Dravet C., Delgado-Escueta A., Tassinari C.A., Thomas P., Wolf P., eds.). Montrouge, France: John Libbey Eurotext. 2012;77-78.
6. Steilein O.K. Genetics and epilepsy. Dialogues Clin Neurosci. 2008;10(1):29-38.